OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cred ca, dincolo de indiscutabilul sau har de scriitor, Nicolae Steinhardt este atit de iubit si pentru ca s-a convertit. El reprezinta „evreul bun“, cel care a vazut si a inteles. E un caz aproape singular Steinhardt. Arareori sint convertitii acceptati atit de pe de-a-ntregul de cei in rindul carora intra: persista, de obicei, macar o umbra de suspiciune asupra sinceritatii convertirii, asupra asumarii ei depline (situatia maranilor spanioli e elocventa). Steinhardt e unul dintre foarte putinii, cel putin in cultura romana, care a reusit sa convinga: a fost nu doar acceptat, a fost crezut. Si mai important: a fost iertat de vina de a fi fost, intii, evreu. Contraexemple stau, oricind, la indemina.

Cum a devenit loc comun sa asimilezi comunismul cu o religie, mi se pare ca nu fortez foarte mult nota daca ii trec printre convertiti si pe acei oameni de stinga, fosti comunisti in tineretea lor inflacarata, care, inteleptiti, rusinati chiar, unii, au devenit sincer democrati – tot de stinga: nu cred ca e cazul sa argumentez consistenta celor doua calificative si nici sa precizez ca ma refer la intelectuali, doctrinari, oameni ai gindului si ai cuvintului. Asa cum evreul convertit la crestinism nu are a schimba complet setul de valori, cred ca si un comunist poate arunca deoparte balastul de extremism fanatic pastrind numai principiile, era sa zic credintele, de stinga. Ei bine, mi se pare ca romanilor nu le sint deloc simpatici convertitii astia de stinga...
Cuvintul-cheie in paragraful de mai sus este, desigur, „sincer“. Este exact ceea ce li se refuza convertitilor la stinga liberala: sinceritatea. Nimeni nu-i crede. Ei sint judecati conform cu ceea ce as numi sindromul Pristanda: sint, adica, banuiti mereu ca altele au ei in sufletul lor. Indiferent ce-ar face, indiferent ce-ar scrie, indiferent de actuala lor aliniere declarata, oricit de explicita ar fi asumarea vinei, e prea putin, convertirea nu le e acceptata. Pe ei nu-i iarta nimeni, nici macar atunci cind si-au preschimbat fervorile din junete in opera de arta. Ba mai mult, unii par sa se ridice cu atit mai inversunat impotriva-le, cu cit inregimentarea initiala a rodit mai din plin in a doua viata.

De fapt, ceea ce li se reproseaza mai mult sau mai putin direct este ca au ramas de stinga. „Stalinist ai fost, stalinist ramii.“ Unii nu le pot ierta in veac aceasta vina, altii i-ar vrea trecuti cu totul la dreapta. Daca se poate, chiar la extrema dreapta, dovezi vii pentru abstractiunea ca extremele se ating. Li se cere sa abjure complet si sa devina nu doar democrati, ci oameni de dreapta. Cerinta e absurda: evreul convertit nu abandoneaza, totusi, decalogul.
Pina la urma, impresia mea e ca, spre deosebire de crestinism, care face prozelitism si incurajeaza sincer convertirea, societatea romaneasca, desi crestina, cum se declara, nu priveste (deocamdata) cu ochi buni trecerea dintr-o ideologie in alta. Sintem o societate care se vrea asezata si fara clivaje.

Extremistii de dreapta, legionarii, sa ramina acolo unde-au apucat, inamovibili, extremistii de stinga la fel – nu-i vorba, si asemenea exemple exista. Si nici unul sa nu-l ierte pe celalalt ca sa nu se strice cumva ordinea lumii. Iar ce-au ei in sufletul lor, oricum stim noi mai bine.
Probabil ca la fel e si la altii. Citi italieni au crezut in sinceritatea transformarii unui Malaparte?
Iata, cam asta mi-a trecut prin cap, acum aproape un an, cind am vazut suvoiul de ura veninoasa care s-a revarsat pe forumurile unor ziare dupa anuntul mortii lui Octavian Paler.