OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De citiva ani incoace, de cite ori merg la Roma, locuiesc intr-un cartier foarte popular, San Lorenzo, vestit, intre altele, pentru pizzeriile ieftine si bune. Stau pe o strada care adapostea, pe vremuri, un sediu cunoscut al Brigazilor Rosii... Universitatea La Sapienza e la doi pasi. De la ferestrele apartamentului, sub acoperis, se vede bine Departamentul de Matematica.

imi place sa cobor dimineata la barul din piateta, sa iau o cafea si un corn de la acelasi barman cu care schimb citeva cuvinte, s-o beau in picioare, la tejghea, printre cam aceiasi musterii, oameni din cartier, de toata mina, care se cunosc toti intre ei si vorbesc tare, comenteaza stirile din ziar sau, lunea, meciurile. imi place sa-mi cumpar fructele si legumele la piata de la capatul strazii, iar restul cumparaturilor le fac la supermarketul din zona, unul destul de ieftin. Si aici vad zilnic cam aceleasi figuri.

Sint, in general, oameni saraci, care se uita de citeva ori la pret inainte sa puna in cos. Sint multe batrine care se misca incet, greoi, la casa scotocesc adinc in sacosa dupa portofel, aleg pe bijbiite banii, mai renunta la cite ceva daca n-au destul, parlamenteaza cu casierii... N-am vazut niciodata vreun angajat care sa le bruscheze, toti par sa aiba o rabdare ingereasca, le asteapta, glumesc. N-am vazut nici lumea din spate, de la coada, vociferind. E, in magazinele de tipul asta, o ambianta foarte placuta, te simti ca-n familie. Nu stiu cum au facut, dar italienii au reusit cumva sa umanizeze supermarketul, sa-l transforme in opusul lui, sa mute in el ceva din atmosfera intima din micile pravalii de dinainte, acelea in care vinzatorul-patron isi cunostea clientii si statea la taclale cu fiecare.

Este exact ce lipseste in majoritatea magazinelor noastre. Vinzatorii, chiar cei tineri, au mutre posomorite, se uita chioris la tine (stiu, sint prost platiti; dar nici italienii nu sint platiti bine...). Cind auzi un „buna ziua“ rastit e sarbatoare, de „multumesc“ nici nu poate fi vorba. Vinzatorii nostri n-au timp de vorba, nu pierd vremea cu prostii. De multe ori, prin supermarketuri roieste o multime de fatuci care par extrem de ocupate sa nu faca nimic, mai mult incurca locul, si asa strimt, dintre rafturi. Iar cind fac ceva, atunci stau de vorba concentrate intre ele sau asculta nelipsita muzica de fond. Oricum ai da-o, cind ai ceva de intrebat, deranjezi si te simti prost.

Se zice ca italienii ar fi mai calzi din fire, soarele meridional i-ar face mai deschisi. Asa o fi. Dar amabili sint si scotienii, iar la ei soarele se arata mai rar... Am asistat, la Glasgow, la o scena de neinchipuit la noi. in autobuzele de acolo se urca numai prin fata, pe la sofer. La o statie, astepta o tinara care impingea caruciorul unui handicapat. Soferul, un tip gras peste poate, s-a dat jos din cabina si a coborit rampa ca sa poata sui caruciorul. Apoi a ridicat rampa si a urcat la loc in cabina. Moment in care tinara a constatat ca gresise autobuzul. Soferul a montat din nou rampa, a ajutat la coborirea caruciorului, a pus rampa la loc, „thank you“, „welcome“ si a plecat mai departe.

Nici un repros, nici din partea soferului, nici a calatorilor. Mi-am adus aminte de soferii de la noi care demareaza in tromba exact cind vad pe cineva alergind disperat sa prinda masina sau ridica nepasatori din umeri, daca nu mai rau, cind ii rogi, prin semne, sa mai deschida o data usa dupa ce au apucat s-o inchida. N-o fac ca sa respecte programul (care program?), e numai rautate. Sau, cel putin, indiferenta.
Nu stiu de unde vine purtarea asta haina, asprimea relatiilor dintre oameni la noi. Parca toata rezerva de compasiune se consuma pentru ciinii vagabonzi oplositi pe linga blocuri sau prin holurile institutiilor publice. Nu pot sa cred ca italienii „sint buni“, in timp ce romanii „sint rai“. N-or fi ei rai, dar cam asa par.