OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apoi cred că au fost cîţiva ani buni la Eforie (Nord). Întîi am stat la o Otilie, îngrijitoare sau administratoare la o vilă, calitate în care dispunea de o cameră pe care o închiria. Sau aşa ceva. Apoi au fost nişte hoteluri – salt mare. Dar nu luam şi masă, cumpăram din piaţă, mai găteam ceva cald pe un reşou. Nici din perioada asta nu mai ţin minte nimic, în afara lungilor plimbări pe faleză, de la Belona la Vraja mării şi înapoi, ziua cînd mergeam la restaurant... N-oi fi avut prieteni deloc pe-atunci? Nu mai ştiu. Şi, bineînţeles, programul strict de rumenit, cinci minute pe burtă, cinci pe spate, apoi creştem treptat. Mă ardeam invariabil, părinţii la fel, şi ne dădeam cu spirt. N-ajuta. Mă dădeam cu spirt, mă cojeam, apoi mă ardeam din nou. După două săptămîni, plecam acasă roşu. Mai tîrziu am aflat că spirtul e tot ce poate fi mai rău la arsuri solare. Dar noi ne dădeam an de an, indiferenţi la lipsa efectului (poate, într-un an, să fi trecut la oţet de mere, panaceu mult apreciat pe-atunci, dar nu s-a impus).

 

La paisprezece ani, am început să mergem la Neptun, la vila scriitorilor. Altceva! Viaţă, lume. În primul an, au fost Dana V. şi Alex F. Anul următor, după admiterea la liceu, a fost Ileana. Ce an! Apoi a urmat anul magic cu Tudor P. şi Ioana S. Şi casetofonul acela la care am ascultat pentru prima dată Cohen (The partisan) şi Michel Fugain cîntînd „Ils se sont trouvés au bord du chemin/ Sur l’autoroute des vacances/ C’était sans doute un jour de chance“ – păi cum să rezişti? Şi erau drumurile la Eforie, după Oana care înota dumnezeieşte. A fost anul cu Daciada, cînd am stat zece zile singur la un hotel – că ai mei aveau serie cînd eu eram la ezerciţ, la Sibiu – şi s-a-mbătat crunt Traian şi eu aşijderea, dar numai ca să-l salvez pe el de ce era mai rău, şi-am trecut pe la vilă şi-am plecat de acolo împreună cu o cameristă, şi eu m-am dus la mine la hotel şi-am borît pe covor şi-am încercat să-l curăţ cu perdeaua şi-am plătit separat „15 lei curăţat coverturi“ – dar n-a fost scump, a meritat aventura. Iar camerista n-a ajuns în noaptea aia acasă şi bărbatu-său a venit şi-a bătut-o şi toţi se uitau urît la mine pentru ce nu făcusem şi mie mi-era ruşine, da’ eram şi mîndru că mă credeau în stare, şi-am lăsat-o aşa, în coadă de peşte. Şi-apoi, în vara de după admiterea la facultate, a fost întîi Dorina H., păr negru şi ochi verzi (sau albaştri, nu mai ştiu), după care alergam din Costineşti în Eforie Sud şi-apoi în Olimp, a fost Zlata, fata unui traducător rus al lui Corneliu Leu. Şi în toţi anii ăştia, era sculatul devreme, mîncatul în seria întîi, dispreţul suveran pentru cei care nu se trezeau la timp şi primeau micul dejun pe o tavă, în cameră (ce ruşine!), dimineţile tatei la nămol, la Eforie, programul de prăjit – bronzajul uniform, dovada unui sejur reuşit pe litoral! –, cîte un volei pe plajă, bălăceala pînă la geamandură, masa de prînz, odihna de după-amiază, Ness-ul băut în balcon, plaja de seară, de data asta şi cu tata, masa de seară, plimbarea pe faleză între vila lui Nea Nicu şi hotelurile turn, seara cu masa de peşte luat de la cherhanaua dinspre 23 August, ziua cînd mergeam în bazar la Neptun, seara cînd mergeam la pizza cu mama, serile şi nopţile în care priveam fascinat interminabilele partide de table ale lui Marcel Gafton cu Cornel Popescu, partidele de şah ale lui Nicolae Velea cu cine se nimerea, recitalurile lui Fănuş, minigolful, nopţile la discotecă (erau două în Olimp) – dar dimineaţa tot la şapte era scularea. Şi erau cărţile, teancul pregătit din timp, pentru „la mare“.