OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am aflat abia de curind – vai mie! – ca la Politehnica bucuresteana exista specializari numite „inginerie economica“ in electronica, in energetica etc. M-am mirat pentru ca, de moda mai veche fiind, credeam ca scoala politehnica produce numai ingineri. Dimpotriva, se pare ca, raspunzind unei presiuni crescinde din partea mediului de productie si afaceri (e o limba de lemn care se invata al naibii de repede), facultatile traditionale din Politehnica au infiintat asemenea constructe (cel putin) bidisciplinare.

Un motiv ar fi ca un inginer, electronist, sa zicem, are nevoie si de pregatire economica pentru a putea, de exemplu, sa-si deschida o afacere, sa nu fie un etern salariat al altora.
Mie, sincer sa fiu, argumentul mi se pare subred. Mi s-ar parea mult mai rational ca Politehnica sa produca ingineri bine pregatiti in specialitatea lor, oferindu-le, fireste, si niste optionale de economie. Nimeni nu-i opreste pe studenti sa urmeze doua facultati sau sa ia niste cursuri postuniversitare de management sau comunicare daca simt nevoia. Se poarta asemenea masterate. Desi vad ca majoritatea firmelor, de soft, dar nu numai, sint conduse foarte bine de ingineri sau chiar matematicieni convertiti la manageriat fara sa fi facut cursuri speciale de economie (nume ca Adrian Lustig, Gabriel Tepelea, Florin Talpes, Grigore Arsene va spun ceva?).

Dar nu e doar problema Politehnicii, ci a intregului invatamint superior romanesc si, tare ma tem, in curind si a celui liceal. Presati de nevoia de a atrage studenti si de a dovedi ca sint in pas cu timpul, de a concura cu buticurile proaspat infiintate (oare voi apuca sa le vad rase de procesul de evaluare?), diriguitorii invatamintului au introdus o multime de specializari-fantoma, dar cu nume sonore, copiind de-a valma o moda care face ravagii de multa vreme in Vest si de care, din fericire, stupiditatea comunista, in oroarea ei de tot ce venea „de dincolo“, ne scutise cu folos. in loc sa se concentreze pe domenii de licenta clar delimitate si putine la numar, care sa ofere o pregatire temeinica, ba chiar de factura, scuzati, clasica, ei s-au apucat sa hibridizeze, sa alieze si sa mezalieze disciplinele, intr-o remarcabila frenezie a inventiei lingvistice, ajungind sa demonetizeze chiar si idei cu totul stimabile, cum sint multi- sau interdisciplinaritatea care, pentru ei, inseamna „cite ceva din toate si nimic precis“. Nu e obligatoriu, dar, de multe ori, subiectele predate sint imature si se preteaza cu greu unui curs serios si aplicat, cu durata obisnuita.

Cred ca nu tine nici argumentul pe care mi-l aducea, pentru ingineria economica, un distins intelectual care profeseaza, si nu de ieri, o interdisciplinaritate de cel mai ales nivel, ca ingineria oricum nu are o mare traditie, ca nu se poate compara cu „stiintele tari“, ca matematica, fizica, filozofia, care, desigur, nu suporta usor altoiul. Indiferent de traditia disciplinei, studiile trebuie sa fie temeinice, nu sa cedeze gustului de moment, modei si presiunii beneficiarilor cu mintea virgina.
Multe dintre aceste pseudosolutii de redresare – cuvint care, in mintea lor, se refera exclusiv la aspectul financiar – a invatamintului se datoreaza sau sint macar potentate de un curent destul de raspindit printre studenti. Acestia tind sa elimine din program cursurile considerate prea teoretice, deci inutile, cred ei, pentru succesul imediat pe piata muncii. Discutiile de felul acesta au loc intruna, pe forumurile tuturor facultatilor, dar nu pot duce la nici un rezultat, in afara macinarii nervilor, din simplul motiv ca partile nu adopta aceleasi axiome de plecare: opinind asupra utilitatii unui curs sau altul, studentii care o fac pretind implicit ca ei stiu din start, de la intrarea in facultate, ce le trebuie ca sa se formeze, profesorii avind, evident, alta parere.

Studentii respectivi trateaza universitatea ca pe o cooperativa de prestari de servicii orientata exclusiv spre satisfacerea clientului, a celui cu cerinte intelectuale minime, din pacate, neintelegind ca ei, totusi, vin si pleaca dupa, in varianta optimista, patru ani, iar in universitate se face si cercetare, si programele, proiectele se gindesc pe termen lung. Si, oricum, chiar daca societatea are stringenta nevoie de semidocti cu diploma universitara, nu vad de ce ne-am grabi sa-i satisfacem hachita. Mai bine s-o pacalim livrindu-i specialisti adevarati!
Sper sa ma insel, dar am impresia ca toate miscarile de reconfigurare care au loc acum in invatamint converg catre o „colegializare“ a lui: accentul pus pe „practica“, pe succes imediat, va duce la transformarea universitatii intr-o modesta sorbonica fara pretentii. Ei si? De fapt, cui ii pasa?