OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istoria se repetă. Studenţii de azi copiază pe rupte la pedagogie, nimeni nu învaţă nimic, nici aceia, puţini, decişi să fie profesori. La examenele de grad sau de definitivat, la fel. Se copiază. Iar cine n-o face, ia notă mică. În ciuda faptului că toată lumea ştie ce se petrece, profesorii corectori evaluează atent, conform baremului.

 

E clar că nu e doar vina (dezinteresul) studenţilor. Mai ales că la psihologie, tot în anul al III-lea, am citit cu plăcere. Are ceva special pedagogia, nu se poate face şi un curs inteligent din ea? Nu cred. Am cunoscut – nu la curs, din păcate – profesori de pedagogie care sînt oameni foarte luminaţi şi ştiutori de carte. Atunci de ce lipsesc, oare, cursurile clare, scrise într-un limbaj simplu, din care să se rămînă cu ceva? Mi-aduc aminte că în primul an de stagiu, la un liceu din Tîrgovişte, mi-am planificat materia şi mi-am făcut planul fiecărei lecţii fără să mi-o ceară nimeni, numai pentru că simţeam nevoia, predam doar pentru prima oară. De ce oare era necesar ca ce-mi scriam eu pentru mine să trec apoi în tabele frumos liniate, nu ştiu. În anul al II-lea, deja nu mai aveam nevoie de planificări (materia nu se schimba pe-atunci aşa des ca azi), la lecţii puteam intra aproape fluierînd, dar tot eram obligat să desenez tabele. Cred că, acum, planurile de lecţie se numesc „proiecte de tehnologie didactică“ (am făcut o căutare pe internet după cuvintele scrise între ghilimele şi a treia apariţie a fost la adresa www.tmmate.ro/ fisiere/comunicari/lectie_arii_clsVII_Ortisoara.doc; merită văzut.) Sărmanii profesori, cîte asemenea compuneri inutile trebuie să facă pentru o inspecţie, pentru o lecţie deschisă, pentru un examen de grad... De ce-o fi nevoie să fie prezentate lucruri de bun-simţ într-un limbaj inutil sofisticat, preţios peste poate, rebarbativ? De ce trebuie neapărat vîndută pedagogia ca ştiinţă de sine stătătoare, cînd diferenţa specifică faţă de psihologia şcolară, de exemplu, nu e clară, nici metodele proprii de cercetare nu sînt bine circumscrise?

 

Dacă pe vremea mea, pedagogia şi psihologia erau materii obligatorii pentru orice student al universităţii, acum ele intră în aşa-numitul „modul psihopedagogic“. Care modul e opţional, dar obligatoriu pentru oricine vrea să lucreze în învăţămîntul preuniversitar. Se predă, de exemplu, „Teoria şi metodologia curricumului“. Aşa era pînă în anul şcolar trecut. Acum lucrurile s-au schimbat. Printr-un ordin de ministru din iunie, modulul în chestie, care se face în cadrul licenţei, e completat cu încă unul în timpul masteratului. Să zicem – deşi nu cred – că era nevoie pentru viitorii profesori de liceu. Dar – surpriză! – acum modulul psihopedagogic e obligatoriu şi pentru a putea intra în învăţămîntul superior. Ei, asta mi se pare o exagerare. Chiar fără să intrăm în discuţii încinse despre relaţia dintre cercetare şi predare în învăţămîntul superior, tot e prea mult. Pe de o parte, vorbim întruna despre uşurarea revenirii în ţară a tinerilor şcoliţi pe-afară, despre masterate sau despre doctorate în cotutelă urmate (sperăm!) de întoarcerea fiilor rătăcitori. Şi, pe de altă parte, ne pregătim ca, unui eventual doritor care şi-a făcut masterul şi doctoratul în străinătate şi vrea să ocupe o poziţie în învăţămîntul superior românesc, să-i cerem să-şi facă întîi modulul psihopedagogic; şi nu gratis, ci cu taxă, pentru că nu l-a făcut la timpul lui! În schimb, cînd noi vrem să ne înscriem la un concurs pentru un post universitar în Europa, tot ceea ce ni se cere este diploma de licenţă şi cea de doctor, eventual abilitarea în unele ţări. Ca de obicei, noi sîntem mai cu moţ. Sînt convins că, pentru orice „înapoiat“, se va rezolva cumva, se va găsi o soluţie, va putea să-şi dea examenele acelea repede şi fără să înveţe ceva, altfel scandalul ar fi prea mare. Atunci, la ce bun? De ce o asemenea lege şchioapă şi clar discriminatoare? Pe de altă parte, mă-ntreb ce a determinat promulgarea ei acum. S-o fi constatat că tinerele cadre universitare şcolite după 1990, care nu făcuseră modulul psihopedagogic, sînt prost pregătite? Din exemplele pe care le cunosc, n-aş prea crede.