În faţa impunătoarei staţii de
metrou Oktiabîrskaia, o statuie imensă: Lenin, arătînd,
ca de obicei, cu dreapta direcţia de urmat, priveşte fix un panou
imens cu o reclamă la Hitachi. Zece minute mai jos, pe bulevard, la
intersecţia dintre Bolshaia Iakimanka şi mai simpluţa Iakimanka, o
statuie frumos îngrijită, cu flori în faţă, a lui
Gheorghi Dimitrov despre care prietenii mei italieni habar nu au cine
a fost.
În Piaţa Roşie, mumia lui Lenin
îşi primeşte puţinii vizitatori, infinit mai puţini decît
cei care intră peste drum, în vestitul magazin Gum, azi un
veritabil templu al consumismului, unde poţi cumpăra orice, de la
haine Armani la specialităţi de patiserie napoletane care nici la
Roma nu sînt uşor de găsit – nici nu-i aşa rău, de fapt:
NEP-ul tot Lenin îl inventase. Cine cumpără aici? În
nici un caz rarii turişti străini cu rucsăcel în spate care
privesc destul de uimiţi etalarea asta de lux şi de prost-gust.
Pare să fie destinat turiştilor cu figuri oriental-caucaziene,
prost îmbrăcaţi, şi moscoviţilor bogaţi cărora le trebuie
(încă) un loc în care să se afişeze.
La cîteva minute distanţă, în
faţa teatrului Bolshoi, statuia lui Marx. Coborînd de-a lungul
zidului Kremlinului, dincolo de Biblioteca Lenin, alături de staţia
de metrou Kropotkinskaia, statuia lui Engels. Pentru cine îi
vrea pe toţi trei la un loc, în iconografia clasică, un
asemenea basorelief se află pe frontonul unei clădiri de pe
Dmitrovka, stradă paralelă cu enorma Tverskaia. Nu foarte departe,
pe Arbat, în apropierea căreia a şi locuit, statuia lui Bulat
Okudjava (a lui Vîsoţski e mai sus, pe bulevardul Strasnoi;
Brejnev spusese că aerul Moscovei va fi mai curat cînd nu va
mai fi respirat de aceştia doi; nu ştiu dacă există şi vreo
statuie a lui Alexandr Galich). Şi multe, multe alte statui, cele
din staţiile de metrou, busturi – al lui Kosîghin, de
exemplu, pe strada cu acelaşi nume –, basoreliefuri, scriitori şi
savanţi pe care nu-i cunosc, dar despre care, silabisind cu greu,
aflu că au fost eroi ai Uniunii Sovietice. Cum şi de pe programul
care transmite, la radio, muzică clasică poţi afla că Sviatoslav
Richter a fost artist al poporului şi că asculţi o înregistrare
cu orchestra simfonică de stat a URSS. Pare că nu s-a renunţat la
nici un simbol, cu atît mai puţin au fost schimbate numele
străzilor şi ale staţiilor de metrou (doar statuile lui Stalin au
fost date jos). Deocamdată, stau toate la un loc, în
devălmăşie, ignorîndu-se superb.
Merg să ascult un grup punk într-o
hrubă din oraşul vechi, foarte asemănătoare cu Club A. O mînă
de tineri curaţi, îmbrăcaţi normal, fără nici un accesoriu
de gen, actuali sau foşti studenţi, beau bere sau ceai, ascultă
atenţi o muzică elaborată, făcută de absolvenţi de conservator,
aplaudă după fiecare melodie, nu se strigă, nu se chiuie. Un punk
foarte intelectual. Un prieten îmi traduce cîte ceva din
texte: toate sînt politice, opoziţie. Putin is evil. Dar lumea
e liniştită, străzile, cel puţin cele din centru, respiră
bunăstare, sînt bani mulţi. Intelectualii îl detestă
pe Putin, dar recunosc că situaţia s-a mai îmbunătăţit –
o simt şi eu: lumea e mai relaxată, mai liniştită. Oamenii se
obişnuiesc, important e să se poată trăi. E scump, scump – dar
se poate trăi (sigur, nu chiar făcînd orice: dintre
secretarele de la departament, una e fostă fiziciană
experimentalistă, alta fostă psiholoagă cu cărţi publicate). Îmi
spun că în provincie e groaznic, că, în afară de Sankt
Petersburg, e sărăcie lucie. Dar ei n-au fost nicăieri, vorbesc
numai din auzite: colegii mei ruşi călătoresc tot timpul în
America, în Europa – niciodată în Rusia.
Stau de vorbă cu amici moscoviţi,
povestim, comparăm. Şi, dintr-odată, înţeleg că, pentru
ei, „înainte“ înseamnă cu totul altceva decît
pentru mine. Ei nu au nici un fel de amintire precomunistă, nici
măcar livrescă. De nostalgii ţariste nici nu poate fi vorba. Altă
lume.
Acum, lumina nu mai vine de la Răsărit.
Dar mai ştii? Moscova pare un oraş foarte dinamic, lucrurile se
mişcă întruna, inspiră forţă. Iar prietenii mei ruşi,
chiar cînd tună şi fulgeră împotriva lui Putin şi a
Rusiei înseşi, cînd spun răspicat că Rusia e o
anomalie, o structură anacronică, absurdă, cînd spun că nu
se mai poate face nimic, că nu mai sînt speranţe – o fac,
cum să spun, cu o disperare şi o dragoste, de fapt, atît de
ruseşti, încît îmi vine greu să cred că uriaşul
ăsta chiar a murit. Mie-mi pare doar un pic moleşit.