OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Piaţa Roşie, mumia lui Lenin îşi primeşte puţinii vizitatori, infinit mai puţini decît cei care intră peste drum, în vestitul magazin Gum, azi un veritabil templu al consumismului, unde poţi cumpăra orice, de la haine Armani la specialităţi de patiserie napoletane care nici la Roma nu sînt uşor de găsit – nici nu-i aşa rău, de fapt: NEP-ul tot Lenin îl inventase. Cine cumpără aici? În nici un caz rarii turişti străini cu rucsăcel în spate care privesc destul de uimiţi etalarea asta de lux şi de prost-gust. Pare să fie destinat turiştilor cu figuri oriental-caucaziene, prost îmbrăcaţi, şi moscoviţilor bogaţi cărora le trebuie (încă) un loc în care să se afişeze.

 

La cîteva minute distanţă, în faţa teatrului Bolshoi, statuia lui Marx. Coborînd de-a lungul zidului Kremlinului, dincolo de Biblioteca Lenin, alături de staţia de metrou Kropotkinskaia, statuia lui Engels. Pentru cine îi vrea pe toţi trei la un loc, în iconografia clasică, un asemenea basorelief se află pe frontonul unei clădiri de pe Dmitrovka, stradă paralelă cu enorma Tverskaia. Nu foarte departe, pe Arbat, în apropierea căreia a şi locuit, statuia lui Bulat Okudjava (a lui Vîsoţski e mai sus, pe bulevardul Strasnoi; Brejnev spusese că aerul Moscovei va fi mai curat cînd nu va mai fi respirat de aceştia doi; nu ştiu dacă există şi vreo statuie a lui Alexandr Galich). Şi multe, multe alte statui, cele din staţiile de metrou, busturi – al lui Kosîghin, de exemplu, pe strada cu acelaşi nume –, basoreliefuri, scriitori şi savanţi pe care nu-i cunosc, dar despre care, silabisind cu greu, aflu că au fost eroi ai Uniunii Sovietice. Cum şi de pe programul care transmite, la radio, muzică clasică poţi afla că Sviatoslav Richter a fost artist al poporului şi că asculţi o înregistrare cu orchestra simfonică de stat a URSS. Pare că nu s-a renunţat la nici un simbol, cu atît mai puţin au fost schimbate numele străzilor şi ale staţiilor de metrou (doar statuile lui Stalin au fost date jos). Deocamdată, stau toate la un loc, în devălmăşie, ignorîndu-se superb.

 

Merg să ascult un grup punk într-o hrubă din oraşul vechi, foarte asemănătoare cu Club A. O mînă de tineri curaţi, îmbrăcaţi normal, fără nici un accesoriu de gen, actuali sau foşti studenţi, beau bere sau ceai, ascultă atenţi o muzică elaborată, făcută de absolvenţi de conservator, aplaudă după fiecare melodie, nu se strigă, nu se chiuie. Un punk foarte intelectual. Un prieten îmi traduce cîte ceva din texte: toate sînt politice, opoziţie. Putin is evil. Dar lumea e liniştită, străzile, cel puţin cele din centru, respiră bunăstare, sînt bani mulţi. Intelectualii îl detestă pe Putin, dar recunosc că situaţia s-a mai îmbunătăţit – o simt şi eu: lumea e mai relaxată, mai liniştită. Oamenii se obişnuiesc, important e să se poată trăi. E scump, scump – dar se poate trăi (sigur, nu chiar făcînd orice: dintre secretarele de la departament, una e fostă fiziciană experimentalistă, alta fostă psiholoagă cu cărţi publicate). Îmi spun că în provincie e groaznic, că, în afară de Sankt Petersburg, e sărăcie lucie. Dar ei n-au fost nicăieri, vorbesc numai din auzite: colegii mei ruşi călătoresc tot timpul în America, în Europa – niciodată în Rusia.