OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În vremurile, pentru mulţi, de nu chiar aşa tristă amintire, Flacăra lui Adrian Păunescu avea o rubrică intitulată „Inteligenţa românească în acţiune“. Era un deliciu pentru toată lumea, deşi nu toţi apreciau acelaşi lucru la ea. Apăreau acolo reportaje, uneori în serial, despre tot soiul de vraci, vindecători-minune, inventatori, oameni de ştiinţă ignoraţi de obtuzele academii osificate în ineptele lor statute – ce mai, acolo pulsa spiritul creator al neamului. N-am să-l uit niciodată pe profesorul de astronomie din anul al patrulea, în timp ce ne citea (cu intonaţie, comentarii şi digresiuni moral-politice), la un seminar, un articol de la aşa-zisa rubrică în care se vorbea despre un tip care-i dădea, superior, bobîrnace nepriceputului de Einstein, demola din vîrful pixului toată teoria relativităţii, cred că era un inginer din Galaţi. Profesorul se dezlănţuise, noi ne prăpădeam de rîs, deşi ne era clar că, pentru ce se auzea în sala aceea, puteau să ne lege pe toţi. Protagoniştii rubricii spuneau, de obicei, enormităţi uşor detectabile de specialişti şi demontabile, cum spuneam, chiar la nivelul unui seminar cu studenţii. Adrian Păunescu şi reporterii lui ar fi putut afla uşor adevărul, dacă asta i-ar fi interesat. Dar nu adevărul conta. Nici măcar senzaţionalul sau creşterea tirajului şi a numărului de cititori (chestiuni nu chiar direct corelate pe-atunci) nu cred că erau principalele scopuri. Mai degrabă, conştient sau nu, acţiunea era menită, alături de inubliabilul festival „Cîntarea României“, de exemplu, să discrediteze ideea de specialist, de profesionist şi să o acrediteze pe aceea că oricine, dacă vrea, poate (yes, you can!) să facă şi artă, şi ştiinţă – ajunge un strop de talent, multă inteligenţă (nativă, vezi bine), şi ceva muncă. Numai de studii nu e nevoie.

 

Credeam, în anii dinainte, că Inteligenţa românească în acţiune sau Cîntarea României şi altele asemenea sînt doar excrescenţe maligne ale comunismului. Eram tare prost pe-atunci. Acum văd că nu erau doar atît. Din ce în ce mai mult mă conving că, de fapt, comunismul intuise nevoile foarte profunde ale oamenilor şi răspunsese aşteptărilor, potenţîndu-le chiar. Altfel nu-mi explic de ce acum, fără să ne mai oblige nimeni, continuăm să batem cu voluptate apa-n piuă la şedinţe (de bloc sau de consiliu profesoral, totuna), la fel ca la şedinţele de partid de pe vremuri, să înnegrim hîrtia cu fraze bombastice despre calităţile ascunse, dar nepieritoare, ale românului şi cîte altele, în aproape acelaşi limbaj de lemn care, deloc impus, pare să fie exact ce şi cît îi trebuie unei majorităţi ca să se exprime. Singura diferenţă e că, în minunata lume nouă, orice limită a decenţei a dispărut. Pe vremuri, pînă şi genialitatea era îngrădită de mintea atotcuprinzătoare a perechii conducătoare. În zilele noastre, de glorioasă democraţie populară (n-am greşit, abia asta e populară!), s-a dat liber şi la genialitate. Nu vă înghesuiţi, ajunge pentru toată lumea.