OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum cîteva seri am revăzut cu delicii, la televizor, The Graduate, filmul din 1967 al lui Nichols, în care un proaspăt absolvent de colegiu e iniţiat în ale amorului de o prietenă a părinţilor săi, cuadragenară disperată de o căsnicie ruginită de mult, şi ajunge apoi să se îndrăgostească şi chiar să se căsătorească rocambolesc cu fiica acesteia. Nici nu ştiu ce-mi place mai mult: Anne Bancroft Robinson, nevrotică, avînd expresia aceea de animal hăituit şi conducînd imperial conquista, pentru ca, apoi, să ajungă să cerşească un pic de căldură în ultima scenă din hotel şi să sfîrşească într-o inegală concurenţă cu fiică-sa – deşi, puse alături...; Dustin Hoffman, trecînd pe nesimţite de la bîlbîială, stinghereală şi neînţelegere la siguranţă de sine şi aroganţă macho, reumanizat, apoi, de dragostea pentru puştoaică; uşurinţa cu care se trece peste dilema sexo-morală, oarecum în spirit power-flower, pentru că, nu-i aşa?, amor omnia vincit improbus; sau muzica lui Simon şi Garfunkel. Cei din generaţia mea – eu, cel puţin – , parcă pe toate le-am făcut defazat.

 

Filmul ăsta, pe care port.ro, în înţelepciunea sa cinefilă, îl cataloghează drept „romantic“, l-am văzut prima oară abia acum vreo zece ani. E frumos, e haios, are replici bine scrise, tăietură repede, actori buni, are o muzică minunată – dar atît. Se fereşte cu mare grijă să intre prea adînc în vreo incomodă analiză psihologică, rămîne cuminţel la suprafaţă, nu zgîrie pojghiţa, să nu curgă cumva sînge. Iar cînd ar fi să fie, o dă pe rîs. Şi totuşi, chiar aşa, căldicel, ce şoc va fi produs în 1967, la lansare, înainte de marea emancipare, de revoluţia sexuală, cînd, la Berkeley, cum se vede chiar într-o scenă din film, fetele purtau încă rochiţe elegante şi băieţii aveau sacou, de nu chiar costum şi cravată! Şi noi purtam costum în liceu, pe la sfîrşitul anilor ’70. Mergeam la „ceaiuri“ – n-am ştiut niciodată de ce se numeau aşa petrecerile acelea la care se dansa şi se bea orice numai ceai nu, care începeau pe la ora şapte-opt seara şi se terminau spre dimineaţă, în funcţie de bunăvoinţa părinţilor; oricum, încă nu se inventaseră „bairamele“. Ei, şi printr-a unsprezecea, nu ştiu ce ne apucase, dar mergeam „la costum“, ne înţoleam, carevasăzică, făceam pe serioşii. Ascultam Simon şi Garfunkel – pe Paul Simon îl descoperisem printr-a noua sau a zecea, cu 50 ways to leave your lover, la casetofonul mic, negru şi mono al lui Gabi, adus la o oră de atelier (lăcătuşerie, ca să fim foarte precişi), în subsolul liceului; nu ştiam destulă engleză ca să înţeleg toate jocurile de cuvinte, nu pricepeam eu tot ce spune, dar prinsesem ideea generală şi eram pătruns, îl ascultam la nesfîrşit, visător – ascultam Bob Dylan şi Joan Baez, ştiam tot Beatles, ne dădeam în vînt după Pink Floyd şi Deep Purple şi Led Zeppelin şi Jethro Tull –, dar mergeam în costum la ceai.

 

Nu pricepeam, de fapt, nimic din spiritul muzicii pe care, pasămite, o iubeam. N-aveam, poate spre binele nostru, nivel politic. Noi nu eram contestatari decît, cel mult, prin batjocură sau ignorare; adică, dacă nu-l ascultam pe Aurelian Andreescu – ce voce! – cu În grădina casei mele e copacul de Jolt Kerestely, versuri de Ovidiu Dumitru, se poate spune că făceam opoziţie. Or fi fost alţii mai destupaţi la minte, dar eu şi-ai noştri nu eram. Ar fi fost şi greu. Chiar folkul românesc, ăsta care încă face victime şi trezeşte în continuare nostalgii, muzică pe care o ascultam cu plăcere în anii aceia, chiar dacă venea de la Cenaclu, era complet lipsit de tentă politică – deşi se pretindea un reflex tîrziu al folkului american. Iar ceva subteran, înregistrări pirat, muzică subversivă à la Vîsoţki, nu ştiu să fi existat – dacă a fost, au ţinut-o ascunsă bine. Am fost o generaţie ferită bine de ispite. Nu ştiam o mulţime de lucruri. Poate că unii le ştiau, dar nu vorbeau. Deşi, poate că dac-am fi vrut cu-adevărat, am fi putut afla. Unii nu vor să afle nici acum.