OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În afară de asemenea oameni de ştiinţă care au şi bucuria popularizării, dar care o fac sub formă de hobby şi, de obicei, mai mult în perimetrul domeniului lor de cercetare, mai scriu despre evenimente ştiinţifice sau iau interviuri jurnalişti obişnuiţi, despre a căror pregătire ştiinţifică şi nu numai am mari îndoieli. Incultura ştiinţifică se vede şi în selecţia subiectelor şi, uneori, în a subiecţilor. Un foarte recent, trist exemplu e legat de experimentul Opera, de la CERN, explicat, de bine, de rău, în paginile unor ziare. Dar ce s-a găsit să publice imediatEvenimentul zilei, sub semnătura unui anume Dan Arsenie? Ştirea bombă, esenţială pentru lămurirea cititorilor: „Un român a intuit că viteza luminii poate fi depăşită. VEZI «ipoteza Smarandache»“. Or, simplul fapt de a-l lua în seamă pe Smarandache, un profesor de matematică din New Mexico, specialist în de toate, care-şi publică opera pe pagina personală de web şi prin obscure reviste şi edituri indiene, spune multe şi nu de laudă despre cel care o face. Iar cînd pui un asemenea titlu, nu mai contează menţiunea de la final că „ipoteza“ a primit numeroase critici din partea comunităţii ştiinţifice (care nu critici au fost, ci puneri la punct, de fapt, la colţ). Ăsta e nivelul jurnalismului de ştiinţă făcut la noi de jurnaliştii de profesie.

 

Mă întreb însă ce ar fi dacă, prin absurd, s-ar găsi mai mulţi oameni care să vrea să facă, la modul profesionist, jurnalism de ştiinţă. Unde ar publica? Şi cine i-ar citi? Am încercat şi eu, de cîteva ori, chiar la rubrica aceasta, să evoc figura vreunui matematician sau chiar să fac o timidă introducere în vreun domeniu al matematicii, să explic o noţiune sau alta. Cu succesul pe care-l bănuiam. De fapt, rîndurile de mai sus, expresie a frustrării şi amărăciunii, înlocuiesc evocarea pe care voiam să o fac matematicianului Shiing-Shen Chern, plecat dintre noi în 2004 şi de la a cărui naştere se împlinesc, pe 26 octombrie 2011, o sută de ani. Cui să spun că, fără omul acesta, geometria diferenţială ar fi rămas, cine ştie cît timp încă, pradă unor calcule locale, fără să aibă intuiţia aspectelor globale care se pot deduce din asemenea calcule? Că, fără descoperirile lui, din anii ’40, geometria şi topologia contemporană sînt de neimaginat? Că majoritatea articolelor serioase de geometrie diferenţială de azi folosesc „clasele Chern“, de el inventate? Dar cum să explic ce sînt clasele acestea, zise „caracteristice“? Cine va înţelege ceva, dacă voi spune că ele măsoară, cumva, gradul de răsucire al unui obiect geometric numit fibrat? De exemplu, un cilindru e un fibrat trivial peste un cerc, fibrele fiind drepte perpendiculare pe cercul respectiv. În schimb, dacă răsucim un pic fibrele, ca beţele de Marocco, obţinem un fibrat netrivial, răsucit; conceptul e esenţial în geometria şi fizica teoretică actuală. Cum să vorbesc despre minunata demonstraţie, acum clasică, pe care a dat-o teoremei Gauss-Bonnet, rezultat care exprimă legătura profundă dintre cantitate (metrica riemanniană, recte curbură) şi formă (adică topologie)? Şi dacă nu-i pot explica, pe înţelesul cititorilor, gîndul – ce mai rămîne? Să-i povestesc viaţa? Pendulările între China, Europa, America (Princeton, Chicago, Berkeley), iar China, unde a înfiinţat, în 1984, Institutul Nankai din Tianjin, oraşul în care studiase în tinereţe? Să-i listez premiile, conferinţele plenare la congresele internaţionale ale matematicienilor? Volumele din 1998 şi 2006 care i-au fost dedicate şi care adună contribuţiile unor matematicieni de primă mărime ai secolului trecut – dar ale căror idei, iarăşi, nu le pot explica? Rămîne, deci, numai anecdota. La fel ca în cazul demonstraţiei date de Perelman conjecturii Poincaré, cînd presa era interesată doar de cancanurile legate de prioritate şi de acordarea sau nu a premiului de un milion de dolari.

Nu, mai bine să nu scriu nimic despre S.S. Chern.