Nu faptele diferă –. madlena e aceeaşi, are acelaşi gust –,
ci (par)fumul cu care ştim să le învăluim. Citind amintirile lui Livius
Ciocârlie, îmi aminteam de primele mele încercări, printr-a patra sau a cincea,
cu Marian şi Florin, prieteni nedespărţiţi, dezlipind cît de atent puteam
celofanul unui pachet de Kent (lung, fireşte) al tatei, dezlipind apoi şi
fundul pachetului şi scoţînd cîte o ţigară, nu mai mult de una de pachet, pe
care o poşteam apoi satisfăcuţi şi ameţiţi. Dar de fumat serios, m-am apucat
abia în clasa a noua. Nu puteam fi mai prejos de Mircea, care fuma ca un turc,
purta cravată în carouri foarte lată şi cu nod enorm şi avea cele mai mişto
discuri (viniluri, ca să fie clar pentru toată lumea), avea Gethro Tull, Deep
Purple, Zeppelin – numai originale. În fine, dacă l-aţi citit pe Verdeş, îl cam
ştiţi şi pe Mircea – doar că a rămas în ţară. Mircea fuma acasă, ai lui, oameni
cu vederi înaintate, îl lăsau. Eu discuri n-aveam, nici bani să-mi cumpăr. Dar
cu ţigările mă puteam descurca. Am început cu nenorocitele BT-uri, care atunci
mi (ni) se păreau destul de bune, am continuat cu chinezeşti, Ancient
Porcelain, Golden Deer, Double Horses; la nevoie, mergeau şi albanezele
Arberia, sau DS, deşi miroseau a picioare nespălate, iar la restrişte mare,
Snagov – imposibile.
Băiat cinstit, i-am anunţat ritos pe ai mei, într-o seară,
în timpul filmului, că m-am apucat de fumat. Tata a izbucnit: „Nu în casa
mea!“, mama a calmat situaţia. După o vreme, tata a lăsat din preţ: „Nu în faţa
mea!“. Rezonabil: aveam camera mea, fumam acolo. Ghinionul lui dacă intra. Şi-a
intrat. S-a împăcat cu soarta, dar nu i-a fost uşor, i-a luat aproape un an.
Mama, mai practică, încerca să repare ce se mai putea. „Măcar nu fără filtru.“
Ştia ea ce ştia. După o vreme, cînd am început să fumez serios, am trecut la
prea-cinstitele Carpaţi (evident, nu de Bucureşti). S’il faut s’empoisonner, il
faut le faire pour du bon, mi-a spus prin 1991 un coleg de la Mulhouse,
specialist în analiză nonstandard, care fuma pipă umplută cu o mahoarcă
imposibilă, nu ştiu unde-o găsea. A murit după doi ani. Oricum, cu mult înainte
de a-l cunoaşte, i-am aplicat filozofia – nu foarte sofisticată, de altfel. Mă
dădeam în vînt după Pall Mall fără, după orice fără şi tare. Oricum nu se găseau,
aşa că mare pericol nu era. Dar Pall Mall mai căpătam, rar, cîte un pachet, de
la Marcel Gafton, căruia-i aducea sau îi trimitea cîte cineva de la Paris. Era
sărbătoare. Se bucura şi el de bucuria mea, nu-i plăcea să fumeze ceva aşa de
bun de unul singur.
Tîrziu, în 1994, găsisem în Italia unele mai rele ca
Mărăşeştile, Esportazione se numeau, parcă fumai iarbă uscată, miroseau a fîn;
acum cred că nu se mai produc. În primii ani de liceu, mama, naivă şi
iubitoare, îmi avansa o sumă săptămînală să-mi iau Snagov – dacă mai ţineţi
minte, se vindeau şi vărsate, nu doar la pachet întreg. Nu comentam, n-am
întrebat-o niciodată cum calculase ea cît fumez, luam banii şi-i dădeam pe
Carpaţi. Apoi am încercat şi trabucuri, pe care, vorba viitor răposatului francez,
le trăgeam în piept. Primise tata cîteva Havane pîntecoase, am luat una şi am
fumat-o pe îndelete, mi-a luat o jumătate de oră – după care, am vomat discret
şi-am adormit complet ameţit.
Îmi plăcea să fumez, nu cred că eram dependent. Ca dovadă,
la sfîrşitul facultăţii m-am şi lăsat timp de un an de zile, fără nici o
problemă, ba chiar am umblat o săptămînă întreagă cu bricheta şi pachetul de
Carpaţi la mine ca să fiu sigur că nu sînt tentat. Apoi, dacă tot dovedisem că
mă pot lăsa, m-am reapucat. Şi-am pornit şi cu pipa. O trăgeam în piept şi
pe-asta, altfel n-avea nici un haz. Ei, şi tocmai cînd începeam să încropesc şi
eu o colecţie de pipe – luasem din Italia una, o minunăţie –, atunci m-a lovit
ulcerul. M-am lăsat. De data asta, 15 octombrie 1995, de tot (deocamdată).
Şi-am devenit precum curvele măritate faţă de fostele surate, crîncen cu
fumătorii. Deşi, cînd îi văd adunaţi în ţarcuri prin aeroporturi, sau stînd
ciopor, în picioare, în faţa uşii firmei, fie vară, fie iarnă, cu ţigara într-o
mînă şi cu cafeaua într-alta, parcă m-apucă mila. Unde mai pui că, uneori, tot
mai poftesc („Eu sînt Bibicul, nene Iancule, nu mai pofteşti?“ Ba da.). Zilele
trecute, am citit în ziar că „un grup de cercetători“ a stabilit că, invers
decît se credea, cafeaua face foarte bine inimii. Aştept cuminte ca alţi
cercetători să descopere că şi ţigările sînt, de fapt, benefice, că reduc
riscul îmbolnăvirii de gastrită şi ulcer, ca să nu mai vorbesc despre cancerul
pulmonar. Sînt pe recepţie.
Recitesc ce-am scris şi mă-ngrozesc. Cum am putut? Ce mi-a
venit, în vremurile astea de cumpănă? De amintiri duioase avem timp? Asta ne
doare pe noi acum, cînd se taie salariile şi se măresc taxele, cînd se
impozitează drepturile de autor şi tichetele de masă? Inconştienţă. Nesimţire.
Uite unde duce cititul, fie şi pe Internet. Păi, n-au dreptate ăştia să-i
spurce pe intelectuali cu firile lor sucite cu tot? Bine le fac, veni-le-ar
numele. Eu ca eu, cinci mii de semne, mii de semne cu spaţii cu tot, dar ăia? O
carte-ntreagă? Nu le-ar fi ruşine…