Pe 15 aprilie s-a stins din viaţă
profesorul Dan Grigorescu. Avea şaptezeci şi şapte de ani. A
plecat discret, pe neaşteptate – dar cînd e moartea
aşteptată? „Nene Dan“, aşa îi spuneam. Îl
cunoşteam dintotdeauna, mă ţinuse în braţe cînd eram
mic, am crescut împreună cu copiii lui. După Ludwig Grünberg,
după tata, după Dolfi Solomon, iată, s-a dus şi el, şi încă
o parte din copilăria mea.
Toţi aceia care, după slujba de
înmormîntare, au vorbit despre el au evocat figura
luminoasă, tonică a cărturarului, a istoricului de artă, a
comparatistului, a istoricului literar din descendenţa lui Tudor
Vianu, zecile de cărţi scrise, cursurile impecabil ţinute,
generaţiile de studenţi îndrumate, domeniul pe care, practic,
l-a întemeiat în ani nu tocmai prielnici, truda
nesfîrşită la facultate şi la institut. Ascultîndu-i,
am avut deodată revelaţia că asemenea oameni sînt din ce în
ce mai rari şi că, în generaţia mea, nici nu prea sînt.
Cu cîteva zile înainte
fusesem de faţă la aniversarea de şaptezeci şi cinci de ani a
profesorului Nicu Boboc, de la Facultatea de Matematică, un om
extrem de activ, care conduce în continuare seminarul pe care
tot el l-a organizat acum mai bine de treizeci de ani şi în
care s-a dezvoltat un întreg domeniu şi s-au format, treptat,
cercetători ajunşi acum la deplină maturitate. S-a vorbit, pe
drept cuvînt, despre excelenţă în cercetare, dublată
de calităţi de netăgăduit de mentor – stau mărturie elevii şi
continuatorii domniei sale.
Încă mai există învăţaţi
de asemenea calitate în facultatea noastră. Ce va fi după ei?
Din păcate, am impresia că după generaţia aceasta strălucită,
care venea firesc după o alta asemenea, se cască un hău imens. E,
în bună măsură, vina vitregelor vremuri pe care le-am trăit.
Mulţi, prea mulţi oameni de valoare au plecat din ţară şi firul
s-a rupt. În loc de continuitate, avem un hiatus enorm. Cum
prin anii ’80 nu se prea făcuseră angajări în învăţămîntul
superior, după generaţia despre care vorbeam şi, poate, după cea
imediat următoare, nu mai văd personalităţi de asemenea
anvergură, creatori de şcoală şi domeniu. Prea repede se face
trecerea la generaţia din care fac parte.
Şi, sincer să fiu,
uitîndu-mă în jur, nu văd, în generaţia mea,
figuri de asemenea calibru. Dacă şi înainte de 1989 se pleca,
după 1990 s-a plecat în masă. Vîrfurile generaţiei
mele şi ale celor conexe sînt de găsit în Europa şi,
mai ales, în America. Şi nici dintre ei nu ştiu cîţi
ar fi capabili să creeze o şcoală, să facă ce au făcut dascălii
lor. Poate că s-au schimbat şi vremurile, şi felul de a face
cercetare: sîntem mai atomizaţi, fiecare îşi urmează
în primul rînd interesele proprii, îşi vede de
scrisul lui şi e mai puţin atent la cei din jur; în plus,
dacă, înainte, erau puţini conducători de doctorat,
învestiţi cu destulă putere, şi tinerii se strîngeau
în mod natural în jurul lor, acum plaja e mult mai
întinsă. Oricum, cred că noi nu sîntem în stare
să reproducem modelul cultural al profesorilor noştri, în
primul rînd din pricina lipsei carismei, a harului de a
canaliza energii şi de a aduna emuli. De fapt, pentru că noi nu
sîntem la fel de buni ca ei.
Nu va mai trece mult şi, datorită a
hiatusului despre care vorbeam, generaţia mea va deveni cea mai
vîrstnică în facultate (probabil că şi în alte
facultăţi situaţia e asemănătoare). Ce va fi după noi? Ce vom
lăsa noi în urmă? Răspunsurile, din păcate, nu sînt
chiar greu de dat.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters