OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre visele mele, cind eram mic, era sa ajung sa port trenci. Mi se parea un semn de maturitate: trenci purtau bunicul, tata, prietenii lor. Erau trenciurile acelea, raglane, din tercot sau balon de culoare crem spre ocru, cu gulere si revere uriase, rasfrinte, cu doua rinduri de nasturi mari si centuri cu catarama din plastic, mare si ea (dar era mai sic sa n-o folosesti, ci sa innozi centura), cu buzunare adinci, incapatoare in care era placut sa-ti infunzi miinile.

Le purtau toti detectivii din filme, ce mai, trenciul era o adevarata institutie! Ar fi trebuit sa fie impermeabil; cele de la noi nu erau, dar ce mai conta. Bunicul il purta pe al lui strins bine pe talie, ca Belmondo, si iarna ii prindea in nasturasi o mesada de oaie; al tatei, in schimb, flutura larg pe linga corpul putin. Mi-a ramas pina azi in minte o scena dintr-un film, cred ca italian, in care, dupa o discutie mai aprinsa dintre tata si fiul adolescent, tatal il invita pe baiat la o plimbare; era seara, amindoi isi arunca neglijent pe umar trenciurile si ies. Nu stiu de ce, dar asta era, pentru mine, imaginea intimitatii, a intelegerii dintre tata si fiu.

Prin liceu, eu tinjeam dupa trenci, mi s-a cumparat pardesiu. Maro. Era, desigur, un progres fata de vesnicele canadiene, dar nu era trenciul visat. Abia prin facultate am purtat primul meu trenci, apoi si palarie cafeniu inchis, cu boruri largi. Ma prosteam, acum vad ca palariile acelea sint la mare moda si sint purtate cu toata seriozitatea. Pe vremea aceea, asteptam cu bucurie primavara si toamna, erau anotimpurile cind scoteam trenciul la purtare. Exista, pe atunci, o ordine in lume, un ritm nestirbit. in decembrie stiam ca e frig si, chiar daca era cald, tot palton sau canadiana groasa purtam; cum sa pui altceva pe tine iarna? in martie incepeam sa dau jos cojoacele, dar la trenci se ajungea abia in aprilie, dupa rinduiala. La fel, toamna, puteam sa ma bucur de trenciul meu cu guler ridicat vreo luna de zile si mai bine, pina venea iar rindul canadienei.

Acum, daca-i cald, iesim in haina, pacaliti de un soare tot mai dezorientat si de predictiile nesfirsitelor showuri in care s-a transformat „Buletinul meteo“. Ne imbracam dupa cum e vremea, ca salbaticii. Cum si mincam, de altfel. Un prieten francez, caruia ii tot reprosam ca ma trage dupa el la prinz la ora douasprezece, cind mie nu-mi era citusi de putin foame, imi spunea odata, mai in gluma, mai in serios, ca oamenii civilizati nu maninca atunci cind le e foame, ci atunci cind „se maninca“ – in cazul francezilor, la amiaza. Dara noi? Trenci nu mai am de mai bine de cincisprezece ani, acum chiar ca n-as mai avea cind sa-l port. Si, Doamne, cite s-au mai schimbat! Nici pantofii nu mai sint ce-au fost. Tata, si eu dupa el, purta cizme imblanite iarna si pantofi usori, chiar cu gaurele, din cei „de trei sute“, vara. Acum se umbla in aceiasi adidasi sau pantofi „de purtare“, „workeri“, tot anul: e mai practic, mai trendy, mai comod. Chiar mai frumos. Dar nu mai are nici un haz.