OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fermecaţi de frumuseţile MTV, de multele „dive“ care populează ecranele televizoarelor, „pictorialele“, „tabloidele“, zidurile din subteran şi de la suprafaţă, de suavele, delicatele şi filantroapele Andreea şi Mihaela aflate în continuu război al sînilor, vrăjiţi de Oana (Zăvoranu, evident!) care, aflăm din Libertatea, „şi-a schimbat pentru a treia oară sînii“, egalînd-o la acest capitol pe Ileana (cum care? Lazariuc; pe ce lume trăiţi?), şi ea cu trei operaţii (oare Gina şi Sophia şi i-or fi înnoit, la vremea lor, şi ele?), cînd o avem pe Micky Love, „singura DJ-iţă din România care mixează în sînii goi“, asaltaţi, cum sînt, de asemenea ispite, vor mai fi vibrînd oare tinerii de azi înspre tronul moalei vineri care era Anita Ekberg în La dolce vita? În zilele noastre, în care avioanele s-au transformat într-un soi de taxiuri supradimensionate şi lumea s-a obişnuit să ajungă în cabină trecînd prin „tunelul cu burduf“ sau, în cel mai rău caz, dusă cu autobuzul, eventual suspendat, ca la unele terminale de la Roissy, oare ce mai înţeleg ai noştri tineri (sau ai lor, nu cred că se deosebesc prea mult) din scena şedinţei foto de la scara avionului? Dar din atîtea şi atîtea secvenţe din filmele vechi în care un cuplu se îmbrăţişează trist în aeroport, el (sau ea, ca să fim corecţi din punct de vedere politic şi filmic) pleacă pe jos spre avion, cu valijoara în mînă, iar ea (sau el) îi face cu mîna drăgăstos, trist sau doar preocupat, după caz şi regizor, din spatele geamurilor mari de sticlă. <!-- @page { size: 8.5in 11in; margin: 0.79in } P { margin-bottom: 0.08in } -->

Nici cu trenurile nu e mai simplu. Există o întreagă mitologie a despărţirilor pe peron, s-ar putea umple o carte cu tipologiile atent clasificate. Probabil că cea mai cunoscută e clasica înşiruire: îmbrăţişare (lungă), sărut (eventual da capo), alergare în paralel cu trenul, agăţat în ultima clipă de bara uşii deschise, salt elegant în tren, făcut cu mîna din uşa trenului. Urmează, apoi, despărţirile făcute la timp, cu tot dichisul: el sau ea în tren, în compartiment, la geam, capul scos pe geam, întors către cel rămas pe peron pînă ce acesta, din ce în ce mai mic, dispare în zare. O altă categorie sînt cele în care el o conduce pe ea şi îi deschide galant uşa compartimentului: ei, da!, compartimentele aveau uşă la peron. Greu de înţeles scenele acestea azi, cînd, cu excepţia vreunor relicve din lumea a treia, din care, ne place sau nu, facem încă parte, uşile trenurilor se închid automat, înainte de plecare, iar ferestrele nu se deschid din cauză de aer condiţionat. A dispărut din gări pînă şi maşinuţa aceea care trăgea după ea un şir de platforme cu bagaje (vagon de bagaje – mai ţineţi minte?) şi străbătea claxonînd peroanele panicate. Apare în cel puţin un film românesc: în Meandre, filmul din 1968 al lui Mircea Săucan, Mihai Pălădescu îşi aruncă neglijent valiza pe o astfel de maşinuţă electrică (nu-mi vine să cred că, pe 13 aprilie, s-au scurs deja cinci ani de cînd a murit Săucan).

Oameni şi lucruri care au fost.