OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce eram eu speriat pina acum de perspectiva pensiei, dar ce sint acum! Cu fiecare zi in care mai citesc un comentariu lamuritor si inteligent, pricep mai putin si m-apuca mai tare groaza. Se maresc azi pensiile? Cum sa nu ma bucur, cu gindul la maica-mea, la soacra-mea si la atiti prieteni si cunoscuti? Dar cum sa nu mi se zbirleasca parul cind ma gindesc la mine si la nevasta-mea? Pentru astia ca noi, o mai ramine ceva? Intr-o vreme, aproape ma convinsesem sa-mi depun bani intr-un fond privat, exista niscaiva banci cu nume mare care inspira incredere, mai ales daca reusesti sa uiti de patania Bancorex... Dar din ce sa-i depun? Si merita sa tot stringi cureaua acum, cind inca mai functionezi cumva, pentru... cind anume? E departe. Oricum, m-am linistit cind am aflat ca statul, in mare mila lui, obliga deja tot poporul muncitor sa-si faca un fel de pensie privata.

M-am bucurat: iata, tot ce n-am eu energie si nervi si curaj sa fac singur se rezolva de la sine. Ti-ai gasit! Statul ii obliga la aceasta noua forma de asigurare sociala numai pe tineri (pina la treizeci si cinci de ani e omul tinar in viziunea statului), le-o permite celor intre treizeci si cinci si patruzeci si cinci de ani si ii lasa pe bosorogii de peste patruzeci si cinci sa se descurce cum pot. Ce-am aflat, asadar? Ca nu mai sint tinar de mult (stiam) si ca statul nu mai garanteaza nicicum pentru batrinetea mea. Pai, daca nici el, de la care, orisicit, sa ne fi asteptat la o protectie, ce sa-i cer unei banci private care, vorba aia, enteresu si iar enteresu? Nici nu vreau sa ma gindesc ce rata mi-ar cere. Si-asa imi vine in minte o istorie povestita de un colaborator japonez. Profesor universitar, un pic peste patruzeci si cinci de ani, se mutase de la Kumamoto la Tokyo Metropolitan University. Dupa un an, a vrut sa-si ia un credit ca sa-si faca o casa in Tokyo. Salariul de profesor plin in Japonia e foarte mare. Dar si pretul caselor in Tokyo e al naibii de mare! Iar banca lui, cu care lucra de-o viata, i-a refuzat scurt creditul, explicindu-i ca, indiferent de salariul lui, e prea batrin, mai are prea putin pina la pensie, sub douazeci de ani, si nu mai prezinta garantii; in plus, nici sotia nu are cine stie ce...

Asa ca, daca n-a gasit vreo alta combinatie, amicul meu sta tot cu chirie (mare) in Tokyo. El, macar, are siguranta unei pensii decente, basca posibilitatea de a se angaja, dupa pensionare, daca-l mai tin curelele, la o universitate privata (in Japonia, exista multe universitati private care nu sint buticuri; nu e singura deosebire dintre Japonia si Romania). Ce-l paste pe universitarul roman, in schimb... S-a intimplat sa vad talonul de pensie al unui coleg pensionat dupa patruzeci de ani de activitate, profesor plin, fost sef de catedra si in conducerea facultatii: o mie doua sute de lei. Punctul de pensie, bata-l vina! Iar m-a luat spaima. Ce Dumnezeu fac daca am ghinion si trebuie sa-mi maninc multi ani pensia? Ce maninc? Solutia pare sa fie cea a unui prieten plecat in America dupa ’90, cind avea cam patruzeci de ani. Isi facuse socoteala ca, la planul de pensie pe care si-l putuse alege in asa fel incit sa poata rezista si pina atunci cu tot cu ceilalti trei membri ai familiei, ar cam trebui sa moara cu creta-n mina, ca un actor pe scena. Zau ca nu vad un final mai frumos.