Autor: 
Categoria: 
În Italia, poţi avea oricînd
şi oriunde parte de surprize. Iată, la institutul X dintr-un
fermecător orăşel universitar, am primit o aceeaşi cartelă
magnetică pentru acces la cantină şi la bibliotecă. La cantină,
totul funcţiona ca uns: introduceam cartela într-un cititor,
pe ecran apărea numele subsemnatului, ora şi anunţul „barieră
deblocată“, şi puteam trece (cam ca la metroul nostru). Era clar
că nu se putea folosi cartela de două ori pentru aceeaşi masă
etc. Tehnologie de vîrf. La bibliotecă, în schimb,
stupoare! Trebuia să-mi trec numele într-un registru, să
scriu data şi ora intrării, iar cînd plecam, aveam de notat
ora ieşirii. Dar la ce folosea cartela? Foarte simplu: în
registru treceam, cu mînuţa mea, şi numărul cartelei! De ce
nu puseseră şi la bibliotecă acelaşi tip de barieră ca la
cantină? Mister italian.
Oricum, întîmplarea m-a mai
conciliat cu bibliotecile din facultăţile noastre. Şi aici trebuie
să te treci în registre, să notezi chiar şi numărul de
volume consultate. Nici la noi nimeni nu vrea să audă de sistemul
din alte ţări (nu de soare pline, ci dimpotrivă), unde profesorii
şi studenţii de master şi doctorat au acces nelimitat, adică zi
şi noapte, la bibliotecă folosind o cheie sau cartelă magnetică.
Pe de altă parte, dacă în biblioteca italiană despre care vorbeam, odată intrat, aveai la dispoziţie adevărate comori, başca toate facilităţile, de la fotocopiator la lector de microfilme – aşa încît ciudăţenia de la intrare devenea aproape neglijabilă –, în bibliotecile noastre greu găseşti ce cauţi şi tot sistemul ăsta primitiv şi stînjenitor e cu atît mai ridicol şi enervant. Ceea ce-mi aduce aminte de bancul cu bordelul de zece etaje deschis pe vremea lui Ceauşescu: „Noi femei n-avem, dar organizarea v-a plăcut?“. Nu, nici măcar organizarea.
N-avem noi cărţi în bibliotecă,
n-avem bani de achiziţii, dar ne ţinem mîndri (ne apărăm
sărăcia şi nevoile). S-a întîmplat ca Societatea de
Ştiinţe Matematice, lipsită de spaţii adecvate de depozitare şi
expunere, să decidă că soluţia optimă pentru colecţia ei de
cărţi şi periodice este să o doneze bibliotecii Facultăţii,
filială a Bibliotecii Centrale Universitare. Nu a fost o hotărîre
simplu de luat: e vorba despre înstrăinarea unui patrimoniu
foarte valoros. Ei bine, nu e chiar uşor de făcut. BCU se lasă
greu, e prepuelnică. Vrea ca, mai întîi, SSM să facă o
ofertă-cerere către BCU (ca şi cum n-ar oferi, ci ar cere ceva!)
pentru ca aceasta să poată alege – doar n-o să preia şi
dublete! Şi, oricum, nu e evident că oferta va fi acceptată. S-a
mai întîmplat şi prin 1990-1991, în zilele acelea
euforice, cînd un amic de la Biblioteca Centrală de Stat m-a
anunţat că Biblioteca Americană le dona nişte colecţii de
reviste de matematică şi mi-a oferit să le preluăm noi imediat;
urma să vin cu cîţiva studenţi să cărăm cutiile cu cărţi.
Ţi-ai găsit! Bibliotecara şefă de atunci n-a fost de acord. Dacă
ne procopsim cu niscai dublete şi „fetele“ muncesc degeaba la
fişat! Nu ştiu ce s-a făcut pînă la urmă cu colecţiile
acelea, dar la noi n-au ajuns.
Nici acum nu mi-e clar dacă BCU va accepta sau nu donaţia SSM. Adevărul e că nici nu m-aş mira dacă n-ar accepta-o. Ne descurcăm noi cumva în sărăcia noastră mîndră. Coada sus, bravi români!
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters