Lucrurile stau aşa. Eu am o fată. O
ai, cît e a ta – şopteşte parşivul de Polonius. Da, ştiu,
tocmai asta e problema. Că şi-a luat licenţa şi ar cam trebui să
pornească un masterat. Unul care, ca să fie economic, criteriu
fundamental în lumea academică, se face cu minim treizeci de
studenţi. Care nu-s. Criză şi de studenţi. Că unii deja s-au
dus. La Wittenberg. Aşa că nu pare să aibă prea multe opţiuni.
Ce-o interesează pe ea nu se face din lipsă de muşterii. Ce se
face n-o prea interesează. Aşa că visează. La plecare. La alţii,
surpriză, se poate (de ce oare?) şi cu mai puţin de treizeci. Ce-i
drept, costă. Ei, mai munceşte, mai muncim, mai învaţă,
poate prinde şi o bursă – zice ea – o scoate(m) cumva la capăt.
Vrea la Wittenberg, ştrengăriţa. Ce
fac? S-o las? Mi-e frică. Dacă-i plac prea mult cursurile şi
straiele nemţeşti? Ce-ar cîştiga? Ar învăţa ce-i
place (sau ce crede ea acum că-i place) şi s-ar conecta la ştiinţa
de la Wittenberg sau de unde-a-nţărcat mutu’ iapa (Firenze înc-ar
fi bine). La care ştiinţă, se presupune, Bucureştiul, cît
de Paris mic ar fi el, nu e chiar conectat. Dar s-ar mai întoarce?
La ce bun, dacă, aici, ştiinţa ei căutare n-are, iar ea,
conexiune nici atît? Încă n-am auzit de universităţi
româneşti fericite să ofere posturi absolvenţilor întorşi
cu doctorate şi specializări de peste mări şi ţări. Hai, dacă
se întorc repede, imediat după teză, şi vor să ucenicească
asistenţi, mai merge. Dar să intre direct lectori sau
conferenţiari, pardon. Că la noi nu e ca la ei, să se scoată
posturi la concurs aşa, de-a valma, cînd sînt vacante
poziţiile. La noi se promovează. Şi, deşi nimeni n-o zice, au
prioritate cei din interior care, nu-i aşa, au muncit ani de zile
pentru facultate, au tras din greu, n-au boierit prin cele
străinătăţuri. Ceea ce cam aşa e, oamenii chiar au muncit. Mă
rog, se mai fac excepţii. Dar eu sînt geometru. Să m-apuc
acum, la bătrîneţe, de probabilităţi ca să-i calculez
şansele? Şi-atunci, vorba perfidului: o mai am? Că de papierische
şi telephonische kinder mi-a ajuns din lecturi, parcă n-aş
experimenta. A naibii globalizare globală! Auzi, sat planetar.
Şi dacă vreau să-mi văd fata
(scuzaţi posesivul: obişnuinţa, de), ce fac? Iau avionul pînă
după colţ? Dar am eu dreptul s-o ţin aici, în provincia asta
ştiinţifică şi culturală (copula e necesară: ştiinţa nu-i
cultură şi oamenii de ştiinţă nu-s intelectuali, după cum orice
jurnalist învaţă la primul curs)? S-o oblig să se sufoce în
Siberia asta a spiritului, în praful ăsta năprasnic care
usucă orice fir de creativitate, aşa cum tot inteligentul
dîmboviţean ştie? S-o condamn la rezistenţă prin cultură?
Şi asta, vai mie!, doar ca să fac economie la banii de telefon şi
de bilet? Cum s-o ţin, cînd orice om cu scaun la cap învaţă
de mic că numai plecînd – pe vremuri, la Moscova, la
Moscova, acum la Wittenberg – te poţi realiza? La ce s-o-ndemn să
stea, cînd nici eu nu cred să mai apuc reforma sistemului şi
cînd toată lumea ştie – iar dacă nu ştie încă, va
afla, anume din ziare şi de la televizor, că de-aia s-a făcut
revoluţie şi sîntem liberi, să ne uităm la televizor şi să
cădem în admiraţie cînd un ministru are nemaivăzutul
curaj de a aplica legea – că învăţămînt de stat sau
privat totuna-i şi n-are nici un rost, nici nu-i moral măcar, să
prinzi un hoţ cînd alţii puzderie, mai cu moţ, zburdă pe
cîmpii şi fac din hîrtie galbenă origami pe care le
caligrafiază îngrijit şi le vînd ca diplome, hai să
cumpăraţi, copii. Pînă la urmă, să nu-ţi vină să spui,
cu acelaşi parapon, precum Tovarăşa cînd a pus rezoluţie pe
cererea de plecare la un festival a unor muzicieni: „Să să ducă”?
Ăia s-au întors – proşti. Mai ştii, poate-am şi eu noroc.
Dar ea?