OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi dacă vreau să-mi văd fata (scuzaţi posesivul: obişnuinţa, de), ce fac? Iau avionul pînă după colţ? Dar am eu dreptul s-o ţin aici, în provincia asta ştiinţifică şi culturală (copula e necesară: ştiinţa nu-i cultură şi oamenii de ştiinţă nu-s intelectuali, după cum orice jurnalist învaţă la primul curs)? S-o oblig să se sufoce în Siberia asta a spiritului, în praful ăsta năprasnic care usucă orice fir de creativitate, aşa cum tot inteligentul dîmboviţean ştie? S-o condamn la rezistenţă prin cultură? Şi asta, vai mie!, doar ca să fac economie la banii de telefon şi de bilet? Cum s-o ţin, cînd orice om cu scaun la cap învaţă de mic că numai plecînd – pe vremuri, la Moscova, la Moscova, acum la Wittenberg – te poţi realiza? La ce s-o-ndemn să stea, cînd nici eu nu cred să mai apuc reforma sistemului şi cînd toată lumea ştie – iar dacă nu ştie încă, va afla, anume din ziare şi de la televizor, că de-aia s-a făcut revoluţie şi sîntem liberi, să ne uităm la televizor şi să cădem în admiraţie cînd un ministru are nemaivăzutul curaj de a aplica legea – că învăţămînt de stat sau privat totuna-i şi n-are nici un rost, nici nu-i moral măcar, să prinzi un hoţ cînd alţii puzderie, mai cu moţ, zburdă pe cîmpii şi fac din hîrtie galbenă origami pe care le caligrafiază îngrijit şi le vînd ca diplome, hai să cumpăraţi, copii. Pînă la urmă, să nu-ţi vină să spui, cu acelaşi parapon, precum Tovarăşa cînd a pus rezoluţie pe cererea de plecare la un festival a unor muzicieni: „Să să ducă”? Ăia s-au întors – proşti. Mai ştii, poate-am şi eu noroc. Dar ea?