Nu că mă laud, dar, cînd eram mic, recitam pe cinste. Nu
ratam un montaj literar, o serbare de sfîrşit de trimestru, başca cea de
sfîrşit de an. Dintr-a doua pînă-ntr-a opta, am fost la o şcoală generală din
cartierul Griviţa, chiar peste drum de uzină. Majoritatea serbărilor le ţineam
la clubul uzinei. În februarie, cînd era gerul mai năprasnic, recitam cu foc,
cravata fluturîndă, la monumentul lui Vasile Roaită din curtea uzinei (pe
atunci nu se ştia, sau nu se spunea, că, de fapt...). Sigur mai am nişte
fotografii pe undeva. Cred că momentul de glorie l-am avut într-a şaptea, cînd
am fost promovat „recitator pe sector“. Făceam repetiţii la clubul
„Înfrăţirea-ntre popoare“, azi, Teatrul Masca, în Bucureştii Noi. La spectacol,
eram îmbrăcat în salopetă albastră şi plasat în faţa corului care cînta, citez
din memorie (jur!): „Trec rînduri, rînduri muncitorii/ Cu steagu-n vînt
desfăşurat./ E steagul marilor victorii/ De partid înălţat./ Şi azi ne-aduce
steagu-aminte/ De-acel octombrie leninist/ Ce şi la noi stă temelie/ Pentru
partidul comunist“. Corul cînta mai încetişor, iar eu, voce tunătoare, recitam
versurile. Pentru final, îmi dăduseră o strofă despre tovarăşul Ceauşescu. Am
spus-o cu acelaşi patos. N-aveam umor, nu-mi băteam joc, melodia chiar îmi
plăcea. Eram profesionist. Şi, recunosc, uneori emoţionat. Mă lua valul şi-mi
plăcea pe scenă. Bunica era încîntată (ea era delegata permanentă a familiei la
serbări: tata n-ar fi călcat pe acolo nici picat cu ceară, mama invoca, de
obicei, alte obligaţii). După, cînd, tot în salopetă, deloc modest, îmi căutam
de lucru prin sală, o altă bunică, nu ştiu a cui, m-a pupat emoţionată pe
obraji: ce frumos le spuneam, din suflet! Aş fi putut face carieră.
Am întrerupt-o, brutal, înainte de-a o începe, într-a opta,
cînd, în locul unui montaj literar, am ales olimpiada de matematică pe sector.
Apoi, în liceu, am schimbat complet registrul. Serbările ni le gîndeam noi,
profesorii cereau numai să vadă scenariul, noi ştiam ce vor ei să nu audă, ei
ştiau că noi ştim, că nu sîntem idioţi. Şi era foarte bine. Am jucat într-o
scenetă de Dumitru Solomon, l-am imitat pe Adrian Păunescu (era epoca „Antena
vă aparţine“, ne-au lăsat să ne batem joc de el cît am vrut), am pus actul
patru din O scrisoare pierdută (cu costume de la Naţional: Sorin, care-l juca
pe Pristanda, avea chiar costumul lui Marcel Anghelescu). La altă serbare, Radu
Amzulescu a recitat un Esenin formidabil.
De montaje literare scăpasem, dar de Daciadă n-a fost chip.
Am participat la deschiderea uneia, pe Stadionul 23 August, după o vară de
pregătiri, inclusiv într-o tabără de trei săptămîni la Sibiu. Eram în formaţia
de trioleţi (vă plîng dacă nu ştiţi ce-nseamnă!). Am înjurat, ne-au stricat
vara, dar, pînă la urmă, ne-am distrat. Am avut colegi care, mai tîrziu, s-au
căsătorit cu fete cunoscute la Daciadă.
Ultima poezie patriotică am recitat-o în armată. Deja
coborîsem mult ştacheta (sau o ridicasem?): Eram bărbatul care de G. Călinescu.
A meritat: am cîştigat concursul, am primit o după-amiază de permisie. Tot în
armată am pus punct final şi carierei de actor, după cîteva scenete satirice cu
ofiţeri inteligenţi şi soldaţi chiulangii.
De ce-mi aduc aminte acum de perioada aceea? Poate pentru că
tot încerc să înţeleg ce-a fost şi ce-am trăit. M-au îndoctrinat? M-au
îndobitocit? Mi-au spălat creierul? Nu cred. E drept, îmi stăruie încă în
memorie versuri stupide, „Partidul e-n toate, în cele ce sînt/ Şi-n cele ce
mîine vor rîde la soare“, dar e chiar atît de grav? Nici de „V-am prins,
vrăjitoarelor!“ şi de Alintaroma nu pot să scap. Pe de altă parte, cu aceeaşi
naturaleţe cu care recitam versuri de propagandă spuneam şi bancuri cu
Ceauşescu – probabil şi cui nu trebuia, drept pentru care tata a fost convocat
la direcţia şcolii, iar eu n-am fost făcut utecist în prima tranşă; am suferit.
Cînd am crescut, m-am desprins singur, fără efort, am învăţat să mă apăr cam de
la sine, fără mari teoretizări. Şi, la urma urmei, ce-ar trebui să fac cu
amintirile astea? Cum-necum, sînt, totuşi, copilăria şi adolescenţa mea.
Comentarii utilizatori
ce s-ar putea face cu amintirileBogdan Suceava - Joi, 15 Ianuarie 2009, 09:04
Cred ca toate aceste amintiri sunt bun material de literatura. Imi place filonul de umor, imi plac nuantele auto-ironice, e ceea ce nu am gasit in 'Rem'-ul lui Mircea Cartarescu, dar mi-a placut in 'Muzici si faze', a lui Ovidiu Verdes.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters