OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In revista 22 are loc o dezbatere extrem de binevenita pe tema reformelor din invatamintul universitar. Dezbaterea, oarecum spontana, a fost iscata de un articol al doamnei Mihaela Miroiu, la care au raspuns domnii Mirel Banica, Marius Turda si poate altii pe care i-am scapat. Impresia mea este ca teza doamnei Miroiu este fundamental gresita si este pacat ca cei care au raspuns au intrat in logica ei.

Sa ma explic. In esenta, doamna Miroiu prezinta disputele care au loc de ceva vreme in mediul academic drept o infruntare intre „cei ramasi acasa“ si „bursaci““, adica cei care au iesit din sistem, unii fara sa fi intrat macar in el, plecind imediat dupa absolvire, au facut studii, mai mult sau mai putin temeinice prin universitati straine, si acum se intorc dornici sa ocupe pozitii la care sint mai mult sau mai putin indreptatiti si actionind de multe ori prea brutal. Pe linga faptul ca este excesiv simplificatoare si reductiva, o asemenea abordare poate avea si efectul pervers al invrajbirii artificiale a unei comunitati care numai de motive de vrajba nu duce lipsa.
Nu este deloc adevarat ca singurii vectori ai schimbarii sint cei veniti de afara, „generatia asteptata“, cum ii numeste, milenarist cumva, ziarul Cotidianul. Cum nu este adevarat ca oricine a petrecut niste ani „afara“ e un bun specialist. Printre cei care vor si incearca efectiv sa schimbe ceva in mediul academic sint(em) foarte multi, tineri sau nu, cu pozitii foarte bune in sistem – conferentiari, profesori, C.S.I.

Iar doamna Miroiu ar trebui sa-i cunoasca macar pe unii dintre ei, cu care a colaborat, membri ai FAR, de exemplu, ca sa nu mai vorbesc despre domnii Mircea Miclea si Daniel David, oameni carora nu li se poate reprosa ca n-au vrut sa schimbe sistemul, ci doar ca n-au stiut cum s-o faca (si ar fi trebuit sa stie, odata ce-au acceptat ingrata sarcina; oricum, cit ii regret deja: la ei aveai ce critica...).
Lupta aceasta nu este intre „mincatori de salam cu soia“ si degustatori de fineturi occidentale sau americane, nici intre tineri si batrini. Este o lupta intre insi lipsiti de valoare stiintifica si insi care si-au dovedit valoarea prin publicatii in reviste bune, citite si citate si altundeva decit pe plaiurile natale*. Atit si nimic mai mult. „Bursacii“ care doar au acumulat sederi prin universitati si institute de pe cinci continente, fara sa scrie nimic, nu sint deloc mai buni decit dinozaurii domestici care nu s-au miscat din tara decit, eventual, la „schimburi de experienta“ sau burse Tempus-Socrates, au umplut bibliotecile cu rafturi de carti compilate de te miri unde, dar n-au publicat intr-o cariera intreaga nimic relevabil.

E adevarat ca din dispute si ciocniri de idei se naste, dar ce greu!, adevarul. Insa in timp ce noi polemizam, „baietii“, „ei“, isi vad de treaba. Formula la care au ajuns acum, nu stiu cit de constient, e urmatoarea: ne iau in seama, ne invita la simpozioane, prezentari, ne baga in diverse organisme (registrul national al expertilor, de exemplu), tin, adica, formal, cont de parerea noastra. Dar cind e sa fie, se voteaza, democratic, fireste, si iese, culmea, pe a lor. Acum si cu girul nostru. Sigur, noi putem continua sa ne facem publica opinia pe diverse site-uri, prin presa, dar „ei“ au obrazul atit de gros si urechea atit de bine astupata, ca nimic nu-i clinteste. Noi raminem cu obida. Si cu timpul si nervii pierduti. Ne-am angajat in tot felul de asociatii civice cu speranta ca se poate schimba ceva. Ne-au zimbit, ne-au inghitit si dusi am fost.
S-o recunoastem: sint mai multi. Au cistigat. Cel putin pentru inca o generatie. Salvarea ramine, deocamdata, tot individuala.

–––––––––––––––
• De prisos, sper, sa precizez ca ma refer numai la acele domenii in care publicarea in reviste internationale are relevanta. Este si aceasta o confuzie abil intretinuta asupra careia voi reveni.