BIFURCAŢII. O madlenă muiată-n votcă

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Petrecerile dinainte de optzeci şi nouă. „Ceaiuri“, cum le spuneam în liceu, chiar şi mai tîrziu, cu un termen care evoca reuniunile bunicilor, cine ştie cum adoptat de noi. Mi-au revenit în memorie citind romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat. În generaţia mea, ingredientul de bază era votca. Stolichnaya. Ieftină şi negrăit de bună. Oricum, de altele, mai „selecte“, precum Finland sau Smirnov, nu auziserăm noi pe-atunci. Nenorocire! – în ultimii ani, nici asta nu se mai găsea. Cînd a început să dispară, Liana a ascuns două sticle într-un dulap la părinţi, să fie pentru cînd o muri ăla – cui să-i fi trecut prin cap că s-ar putea sfîrşi altfel? Mie nu mi-a spus unde le-a pus, ştia că n-aş fi avut răbdare. Au stat ascunse ani buni. Pe douăzeci şi doi, seara, şi-a amintit de ele şi s-a dus să le recupereze. Le-am băut cu prietenii. Dar mai era în anii aceia o votcă rusească bună, mai tare, îi zicea Krepkaia. Avea etichetă maro. Se găsea mai rar, dar, cînd făceam rost, era sărbătoare.

„A face rost“ – cuvînt-cheie în vremea dinainte. Stăteam zilele astea de vorbă cu o prietenă din Italia care îşi făcuse doctoratul prin a doua jumătate a anilor optzeci, la Iaşi. Îşi aducea aminte că în magazine nu găseai nimic, dar că, în orice casă intra, masa era plină. Se bea şi se mînca pe săturate. Lumea se descurca, făcea rost. Ca şi acum, cînd toţi ne plîngem de bani puţini, de salariile tăiate – şi totuşi rezistăm. De fapt, atunci ca şi acum, doar unii se descurcau. Majoritatea, atunci ca şi acum, trăiau, beau şi mîncau prost, foarte prost. Iar pentru petrecerile acelea îmbelşugate, se puneau la bătaie o mie de relaţii, se stătea cu zilele pe telefon la casa de comenzi. Pînă la urmă, nici nu prea conta ce mîncam şi ce beam. Eram cu toţii tineri, sandviciurile cu salam de vară sau cu peşte din conservă frecat erau minunate.

Ce păcat că nu am memoria gustului! Nu sînt în stare să-mi readuc în memorie un gust anume. Pot, livresc, să numesc caracteristicile cutărei băuturi sau mîncări, dar rămîn la vorbe, nu simt efectiv gustul acela. Îl recunosc dacă repet experienţa, dar, cînd mă gîndesc doar la ea, nu simt nimic. La fel cum, în general, nu reuşesc să retrăiesc bucuria şi durerea, extazul şi groaza. Poate-i mai bine-aşa. Ţin minte, ştiu că în anume împrejurare am fost fericit, dar să recompun cumva senzaţia aceea – nu pot. Cu votca rusească e şi mai greu: nu prea are gust.

Cît de mult te poţi încrede în memorie? Cît, ce e adevărat din poveştile pe care le spun copiilor mei despre anii dinainte? Dacă şi eu, oricît m-aş feri, înfrumuseţez sau sărăcesc, adaug sau elimin – deci denaturez? Dar, indiferent dacă le povestesc cuiva sau nu, amintirile mele – ce mai înseamnă? Cum a fost cu-adevărat?

Cînd, acum cîţiva ani, am ajuns la Moscova, am întrebat în dreapta şi-n stînga despre votca Krepkaia, în magazine Kopeiki şi în cele de lux. Nimeni n-auzise de ea. Degeaba le-o descriam, nu ştiau. Ba m-am mai şi făcut de rîs, pentru că, îmi explicau prietenii, votca are, prin definiţie, patruzeci de grade. Ce-i aia votcă mai tare? Nu există. De fapt, mi-au spus şi arătat pe net, Mendeleev pusese la punct teoria ştiinţifică după care trebuie făcută votca şi stabilise că tăria optimă e exact patruzeci de grade. Aşa că, vezi bine, Krepkaia aia despre care întrebi nu poate exista.

Dar noi am băut Krepkaia. Şi am trăit toţi anii aceia. Deşi nimeni nu mai crede.

Recomanda articolul prin: