OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E arhistiut: matematica e un fel de sperietoare in scoala. Dintre cei care o invata, majoritatea o fac de nevoie, fara placere, doar ca sa poata lua examenele de capacitate, bac sau intrare la facultate. Ceilalti sint mindri ca nu stiu o iota, mindrie pe care o afiseaza uneori, satisfacuti, inca multi ani dupa ce au terminat scoala. Exista, desigur, si aceia, foarte putini, carora le place matematica, o inteleg usor si o practica aproape natural. De obicei, intr-o clasa, acestia sint pe post de pasari exotice. Povestea dureaza demult, poate de cind exista scoala, e un exemplu trist de globalizare, tranzitia noastra nu face decit sa acutizeze o boala cronica.

Cred ca sint mai multe cauzele care duc la acest statut deloc de invidiat al matematicii.
E vorba, in primul rind, de structura interna a disciplinei, de organizarea si transmiterea secventiala a cunostintelor. Astfel, lucrurile neintelese sau golurile dintr-o clasa fac aproape imposibila intelegerea materiei din etapa urmatoare. La matematica, succesul e legat de un efort continuu (sau cu un numar foarte mic de discontinuitati) si aproape constant.
Dincolo de aceasta cauza obiectiva, am impresia ca totul ni se datoreaza noua, profesorilor.

Pentru ca nu e nimic obiectiv in felul cum sint concepute programele scolare de matematica si manualele aferente. Habar nu am cine intocmeste aceste programe (manualele au autori...), dar, intotdeauna, rezultatul e acelasi: abstractizare, definitii complicate, sacrificarea intuitiei in beneficiul rigorii, lipsa aproape completa a relatiilor cu alte domenii, exercitii in care accentul e pus pe tehnica, pe artificii de calcul. Si, mai ales, prezentarea si motivarea (atunci cind autorul catadicseste) studiului matematicii exclusiv prin utilitatea ei in tehnica sau in alte stiinte. inclin sa cred ca are perfecta dreptate profesorul George Lusztig cind spune (in interviul pe care mi l-a acordat, publicat de Observator cultural in 5 iulie 2007) ca mult mai fericita ar fi accentuarea partilor frumoase din matematica, nu a aplicatiilor. Daca, in loc sa insistam, de exemplu, ca elevii sa stapineasca la sfirsitul liceului nu stiu cite substitutii standard pentru calculul primitivelor, ne-am propune sa-i facem pe copii sa simta stranietatea unui rezultat, frumusetea simplitatii unei demonstratii, am fi (si noi, si ei) mult mai cistigati.

Dar cine s-o faca? in momentul de fata, profesori de matematica pregatesc facultatile de matematica ale universitatilor de stat si particulare. Cred ca nu gresesc daca elimin din discutie (exceptiile sint foarte putine) facultatile private: in general, cine a ales aceste facultati nu in invatamint vrea sa ajunga. Ramin studentii de la facultatile de stat, a caror situatie o stiu destul de bine. E cam asa: toti sintem de acord ca nivelul scolii si al liceului a scazut (rezultatele de la bac sint o minciuna nici macar poleita, o stie oricine) si, odata cu el, a scazut mult dificultatea examenului de admitere, ca atare ne vin studenti din ce in ce mai slab pregatiti (e vorba de medie), cu un bagaj din ce in ce mai firav de cunostinte; dintre acestia, cu foarte rare exceptii, nu cei mai buni vor ajunge profesori.

Ar trebui, nu-i asa, ca facultatea sa umple golurile, sa formeze viitorii dascali. Or, programele universitare sint concepute in asa fel incit sa tina seama in primul rind de asigurarea normelor noastre, apoi de necesitatea ca un absolvent sa poata lucra si in invatamintul preuniversitar, dar sa poata, daca vrea, sa continue si sa faca cercetare. Si asa, una peste alta, nici jumatate dintre cursurile facultatii nu sint direct utile viitorului profesor. Si inca n-am vorbit despre calitatea acestor cursuri...
Facultatea nu-l pregateste pe viitorul absolvent in nici un fel pentru concursurile (titularizare, definitivat) pe care le va da foarte curind dupa licenta. Cel mai grav e ca facultatea, in ansamblul ei, nu-l prea ajuta pe viitorul profesor sa-si formeze cultura si viziunea necesare pentru a preda matematica altfel decit i s-a predat lui. Nu-l ajuta nicicum sa rupa cercul si sa nu reproduca modelul de profesor care, aproape sigur, i-a displacut. Sa mai semnalez un paradox: geometria sintetica a fost practic scoasa din liceu, in facultate nu se face decit la un curs de fundamente, unde accentul e pus pe axiomatica, pe teorie, asadar, nu pe problemistica, deci viitorului profesor de scoala generala i se cere sa predea geometrie din amintirile sale din urma cu peste opt ani, de elev de gimnaziu!

Ce-i de facut? Nu stiu. Adica, ceva idei, as cam avea, si nu sint deloc singurul, dar cine sa ne-asculte? Cum-necum, tocmai cei care ar putea schimba ceva in bine sint mereu ocoliti de „factorii de decizie“. Si, atentie, aici nu de interese politice e vorba. Nu: e doar prostie in stare pura.