În 1991, emoţionat peste poate,
am ajuns pentru prima dată în Italia. Le-am dus în dar
colegilor de la Roma cîteva discuri cu înregistrări ale
corului Madrigal. Am rămas extrem de mirat cînd am constatat
că nimeni nu exulta. Mă aşteptam la un entuziasm general, doar ani
şi ani de zile auzisem că acest cor e faima lumii, eram sincer
convins că nu există iubitor al muzicii din lumea asta care să
nu-şi dorească un disc cu Madrigalul – fie şi de la Electrecord
–, or, italienii şi muzica... nu-i aşa? În plus, era vorba
despre nişte intelectuali subţiri. Aş. Mulţumiri politicoase, dar
nimic mai mult. Da, ştiu, eram tare prost pe-atunci. Doar eu?
Aveam, ce-i drept, circumstanţe
atenuante. Asta mi se băgase-n cap, altceva nu ştiam. S-a schimbat,
între timp, ceva în discursul oficial şi în cel al
jurnaliştilor, al „formatorilor de opinie“, cum se cred ei? Aş
zice că nimic. Suferim, în continuare, de acelaşi
românocentrism dezgustător. De la fotbal la politică, mîndria
naţională clocoteşte şi dă pe-afară. Orice meci al Fiorentinei
cu „românul Mutu“ în teren e o sărbătoare a
românismului. Ce povară pe sărmanul Mutu! El care, probabil,
nu se simte român decît atunci cînd vine la
naţională, sau cînd italienii îl fac ţigan, trebuie să
ducă stindardul tricolor în fiecare weekend. La meciurile
astea, comentatorii cad în transă, nu mai găsesc epitete
pentru „briliant“, li se răsuceşte limba-n gură, în
„român“, r-ul rulează mai ceva ca-n franceză, îţi
vine să spargi televizorul. Şi nu-i doar Mutu. Stuttgart cîştigă
(rar) cu „românul Marica încă din primul minut de
joc“, arabilor lui Olăroiu le merge bine cu „românul
Rădoi“ (care n-a dat decît un gol de cînd e acolo), e
plină lumea de români care fac jocurile – nu doar de fotbal.
Cînd se întîmplă
vreo nenorocire pe undeva, primul lucru pe care-l aflăm e că au
fost (sau nu) victime români. Dacă au fost, devin martiri.
Orice român care moare din greşeală pe undeva pe unde s-a dus
în vacanţă sau ca să muncească e martir. Sună frumos, nu
zic, dă bine la public, ies articole grozave, „scrise cu sînge“.
Zilele trecute, unele ziare au anunţat
că, la presiunea Statelor Unite, una dintre cele mai importante
bănci elveţiene, UBS, a acceptat să renunţe la secretul bancar în
cazurile în care se bănuieşte o fraudă fiscală. Unii
analişti străini privesc momentul drept unul istoric, cred că
marchează o schimbare de paradigmă în sistemul bancar
elveţian şi sfîrşitul existenţei paradisurilor fiscale de
tipul Luxemburgului, Andorrei etc. Prevăd modificări majore în
comportamentul actorilor de pe pieţele financiare, Uniunea Europeană
urmînd, probabil, foarte curînd, exemplul american. În
Gândul, titlul editorialului la temă este „Un pas mic spre
banii lui Ceauşescu“. Aşa e prezentată ştirea aceasta într-un
ziar care se consideră serios. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e
vorba din postările lui Bogdan Ghiu pe Liternet, nici n-aş fi
deschis un asemenea titlu.
De fapt, eu cred că Madrigalul era (o
mai fi, domnule Florian Băiculescu?) un cor bun. Şi Mutu are,
neîndoielnic, momente de graţie, cînd joacă minunat.
Cît despre banii lui Ceauşescu, zău că nu ne-ar strica. La
urma urmei, la cît am pă-timit noi, românii, la cît
ne-au jecmănit şi umilit alţii, ar cam trebui să iasă soarele şi
pe uliţa noastră. Doamne-ajută!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters