OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

care pe vremea aceea se numea Republica Socialistă România, noi, teriştii, nu prea aveam de-a face cu trupeţii. Mă rog, în prima zi ne-a îmbrăcat unul dintre ei, de la „itendenţă“, apoi vreo două-trei luni am avut cîte un sergent bătrîn la fiecare baterie (da, am făcut-o la Artilerie, la Focşani), pe-al meu îl chema Amariei şi era din Gugeşti, şi cam atît. Ne şi uitam cu destulă suspiciune, ca să nu zic mai mult, la ei, din înaltul examenului nostru abia luat – nu intraseră la facultate, poate nici nu dăduseră... Tot ei, însă, se ocupau de staţia de amplificare a unităţii. Şi asta ne interesa. Chiar foarte mult, deşi habar nu aveam de teoria militară care spune că trebuie ocupate întîi televiziunea şi radioul (în general, n-aveam habar de foarte multe lucruri, dar eram plini de noi). Ca intelectuali ce eram, viitori studenţi, ce, te pui?, n-a fost greu să ne infiltrăm şi noi. Împreună cu vreo doi colegi, am ajuns să ne ocupăm de staţie. De fapt, oficial, îl ajutam pe trupetele care era şef acolo. Un băiat minunat.

 

Ne-a tăiat scurt ifosele: se vedea de la o poştă că era deştept, citise măcar cît noi (iar în comparaţie cu mulţi colegi de-ai mei, viitori studenţi, cu siguranţă mai mult), avea umor, replică. Dăduse la Teatru, cred că de vreo două ori deja, la Actorie de fiecare dată. Înainte să-l ia în armată, lucrase ca ipsosar, pe un şantier. Avea ce povesti. Faţă de el, noi eram puştani, nu ştiam decît de şcoală şi olimpiade... Avea şi un frate, culmea, în aceeaşi unitate, picat la Medicină. Era bine plasat şi el, la ateliere. A început pentru noi o perioadă de vis. La staţie, beam după voie (eram în 1979, toamna, se găsea Wyborowa, şi era ieftină), stăteam nopţile la distracţie, Bogdan cînta la chitară – ziceam că pregăteam cine ştie ce emisiuni, ne lăsau în pace. În orele libere, puneam ce se asculta pe-atunci, de la Bee Gees în sus. Dar munca cea mare, care ne ocupa tot timpul, era pregătirea zilei alegerilor.

 

Pe la începutul anului, cred, urma să fie alegeri, nu mai ştiu pentru ce. Ţin minte şi acum, „la noi“ candida o Alexandrina Mocanu, ne-au dus şi la o „întrunire electorală“, la o casă de cultură din oraş. Votam pentru prima oară, aşa că lent colonelul Crăciun, politrucul, ne-a explicat cum se face: „iei, soldatule, buletinul de vot, te uiţi bine să fie ştampilat, că altfel nu-i valabil, te uiţi, scrie pe el Alexandrina Mocanu?, scrie; îl împătureşti şi-l pui în urnă“. Simplu, nu? A ieşit, ce chestie!, cu unanimitate. Ei, pentru ziua asta ne-am întrecut pe noi. Am recitat poezii avîntate, am răguşit răcnind la microfon sloganuri de noi şi de dînşii inventate (inutil, pentru că votarea se încheiase înainte, de la şapte dimineaţa, în bună rînduială), am pus cele mai imbecile muzici patriotice... totul în duşmănie; dar le-a plăcut.

 

Nu mai ştiu cum s-a terminat distracţia de la staţie, probabil că, la un moment dat, ne-au prins în timpul vreunui chiolhan. Ne-au dat pe toţi afară. Cu şeful, cu trupetele candidat la Actorie am rămas prieten. Citea mult, inclusiv filozofie, mă umplea de respect. Tînăr, tînăr, dar copt. M-a rugat să-i împrumut Critica raţiunii pure. Taică-meu, topit de un aşa cineva care, trupete!, vrea să citească, şi unde!, Kant, s-a îndurat să dea din casă, ceea ce nu făcea decît foarte rar, un exemplar vechi, traducerea lui Traian Brăileanu (am recuperat-o, iar nesperat, în bune condiţiuni). Cartea era destul de obosită, îngălbenită. La un control, i-a găsit-o un tablagiu prin dulap. „Citeşti Biblia, ai? Las’ că-i bine“, şi nu i-a luat-o. Cred că a fost prima şi ultima oară cînd a intrat Kant în UM 01470.

Prin primăvară, candidatul la Actorie şi fratele lui s-au liberat şi-au luat-o de la capăt cu examenele, perseverenţi. Au mai dat la facultate, fiecare de cîteva ori, pînă au intrat: unul la Medicină, celălalt la Actorie, care cum şi-a dorit.