OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cînd am citit, m-am tot gîndit şi răzgîndit pînă m-am convins. Nu mi-a fost uşor, dar am înţeles. Mare dreptate are Dan Şelaru. Pensionarii nu trebuie judecaţi global. Ce rost are să-i ţii în viaţă pe toţi boşorogii care au făcut alegeri greşite? Doar scrie foarte clar, cu majuscule, pe un zid de la metrou, la Universitate: „Pensionarii 7 mil ne sufocă“. E limpede: trebuie răriţi. Să plătească, dacă n-au ştiut să-şi aleagă consoarta, dacă n-au făcut copii, dacă au făcut şi nu i-au crescut bine, dacă n-au ştiut să-i chivernisească pentru ca, la rîndu-le, să-i ajute la bătrîneţe. Dacă acum trag mîţa de coadă şi ne stau pe cap, e pentru că n-au pus deoparte la vreme. Au fost risipitori, s-au distrat la viaţa lor, acum să tragă. Mă rog, pe undeva, o fi greşit fiecare. Ar fi un bun prilej pentru ei să se autoanalizeze, măcar acum să fie lucizi, să-şi treacă viaţa în revistă şi să decidă singuri, responsabil, dacă merită sau nu să trăiască. Pentru că noi n-avem bani pentru toţi neputincioşii, pentru toţi nefericiţii ghinionişti. Vorba nemuritoarelor versuri ale celor de la Cassa Loco: „Cine are noroc are şailalalala,/ cine n-are, n-are“.

 

Aşa că paralela cu evreii mi se pare perfect justificată şi pe deplin lămuritoare (singurul lucru încă neclar e cine trebuie pus în corespondenţă cu Codreanu: Băsescu sau Boc). Doar nici evreii nu sînt şi n-au fost niciodată la fel. Sînt şi printre noi oameni de toată mîna. Iar marea greşeală a legionarilor lui Codreanu (dar şi a simiştilor, aş îndrăzni să zic şi, să mă ierte firile mai slabe de înger, chiar şi a mareşalului) a fost lipsa de nuanţe. Un pic să fi adăstat şi ei, să nu fi fost aşa năprasnici, să fi privit lucrurile în complexitatea lor şi totul se rezolva fericit. În fond, ce era aşa de greu să-i pună pe căprării şi să-i judece de la caz la caz: ăia hulpavi, vermina, ploşniţele nesătule care sug sîngele creştinesc – afară din ţară, vii sau morţi, puţin contează (deşi, mai bine morţi, să ştim o treabă; era şi mai economic). Cui era mai domol şi nu se lăcomea peste poate să-i fi luat doar casa şi ce-o mai fi avut şi să-l fi lăsat să se descurce, iar dacă crăpa, cu-atît mai bine pentru toată lumea. Sărăcimea puturoasă – scurtată de perciuni şi bătută temeinic – să se frăgezească şi să priceapă singură că e bine să-şi ia tălpăşiţa. Păi, nu era mai bine pentru toţi, nu se rezolvau toate aproape de la sine?