Eram prin clasa a cincea sau a şasea, aveam
vreo doisprezece ani. Şi, într-o zi, m-am certat cu prietenul meu cel mai bun,
cu Florin; eram nedespărţiţi. Naiba ştie de la ce ne-am luat. Ne mai
ciondăneam, ăsta era tot farmecul, dar ca atunci – nu-mi amintesc. Ne-am bătut,
ne-am înjurat, am ţipat, am plîns, dar nici unul nu-l putea dovedi pe celălalt,
eram cam de-o seamă, scunzi şi cam bondoci amîndoi. Pînă cînd el n-a mai răbdat
şi a scos-o pe gură: „Jidan împuţit ce eşti!“. Era, evident, mişcarea
cîştigătoare. Knock-out garantat, o ştia foarte bine. Nu-mi lăsa decît
posibilitatea unei lovituri sub centură. Am început să urlu şi l-am muşcat de
un deget pînă i-a dat sîngele. Asta a fost tot. Am rămas, în continuare,
prieteni. La doisprezece ani, durerile trec mai repede. Dar, iată, nu se uită.
Are, deci, dreptate DEX-ul: termen familiar,
folosit între prieteni.
Ei, ce bine-ar fi fost să fi ştiut eu de mic
copil că „jidan“ e doar un termen familiar, nu o înjurătură! Nu mi-aş mai fi
făcut atîtea probleme, aş fi dormit mult mai liniştit. Şi aş fi avut, azi, mai
mulţi prieteni. Dar tot e bine că aflu acum, citind doctele comentarii ale
domnului Dan Culcer, că reacţia mea, supradimensionată, desigur, e
arhicunoscută, deloc nouă şi, în felul ei, anticipatoare: „recursul la acest
tip de campanii de intimidare, căreia România îi este supusă de două decenii,
are o istorie seculară în relaţiile dintre români şi evrei“. Nu-i puţin lucru
să te simţi parte a unei tradiţii. Mai ales cînd ai şi conştiinţa acută a
nemuririi ei în veac.
Eu sînt cu totul dispus să cred că definiţia
actuală din DEX păcătuieşte doar prin simplă omisiune. Nu cred că aceasta e
problema. O omisiune se poate oricînd îndrepta. Şi e absurd să arunci imediat
acuza de antisemitism asupra unor oameni care, cel mai probabil, au avut o
scăpare. Cum la fel de absurd e să începi să psihanalizezi omisiunea şi să le
găseşti autorilor ei cine ştie ce mobiluri inavuabile. Triste mi se par
reacţiile la această dispută care putea rămîne una strict tehnică: cineva
observă, într-o lucrare academică, o scăpare, Academia îşi însuşeşte eroarea şi
o îndreaptă. Pînă la urmă, pot înţelege şi că nea Ilie din creierul munţilor le
spune evreilor jidani – nici nu mă deranjează foarte tare. Dar cînd un
intelectual rafinat vine şi-mi spune că, de fapt, nici nu e cum mi se pare şi
că, oricum, şi noi... Cînd simpla semnalare a omisiunii şi cerinţa de a o
repara sînt văzute ca un dictat al organizaţiilor evreieşti asupra Academiei
Române, iar răspunsul Academiei drept o cedare în faţa presiunilor ocultei
evreieşti...
Nu cred că greşesc foarte mult dacă iau drept
echivalent al termenului „jidan“, în franceză, pe youpin. Apare în limbă pe la
1847, e de origine magrebiană şi se trage din yaoudi. Azi, Larousse îl prezintă
ca: Populaire. Terme raciste et injurieux pour désigner un Juif. Iar Le trésor
de la langue Française informatisée –
drept: Péj (Injure à caractère raciste pour désigner le juif).
Pe de altă parte, eu sînt convins că exemplele
sînt extrem de utile cînd vrei să lămureşti ceva. Un exemplu bine ales face, de
multe ori, mai mult decît o demonstraţie detaliată. Asta o ştiu din experienţa
de profesor. Şi mai cred că bancurile exprimă destul de bine psihologia
colectivă.
Aşa că, în lipsă de idei mai bune, aş sugera,
ca soluţie de compromis, fie ea şi temporară, introducerea în DEX, pe post de
definiţie, a vechiului banc: „Ce este un jidan? Un domn evreu care tocmai a
ieşit din încăpere“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters