Nu foarte demult, a circulat în spaţiul virtual un apel la
semnarea unui text al lui Gabriel Andreescu în apărarea lui Adrian Marino.
Primind şi eu acel apel (alături de mulţi alţi corespondenţi ai trimiţătorului,
altul decît autorul textului), am explicat că nu pot semna, deoarece aveam (şi
am) impresia că exact ce îi reproşează Gabriel Andreescu lui Vladimir
Tismăneanu – în esenţă, nerevenirea asupra unor judecăţi şi acuze neprobate –
făcuse el însuşi neretractînd insinuările mai vechi, din Ziua, la adresa lui
Andrei Pleşu (ulterior, aveam să aflu că, tot pe-atunci, circulase şi un schimb
de replici pe exact această temă între Andrei Pleşu şi Gabriel Andreescu, făcut
public de Mihai Iovănel pe blogul revistei Cultura). Mai notam şi că îmi
displace profund faptul că Gabriel Andreescu (ca şi Bedros Horasangian, din
păcate) găseşte cu cale să îşi publice textele într-un ziar precum Cotidianul,
alături de multe dejecţii, precum imundele „dezvăluiri“ ale lui Adrian Majuru.
Nu mi se pare indiferent unde publicăm şi în ce vecinătate. Ca să nu mi vorbesc
de impresia – neplăcută e puţin spus – pe care mi-o lăsase cel mai recent
articol al său de acolo, articol în care analiza critică a faptelor şi a
scriselor lui Vladimir Tismăneanu avansa excesiv, după gustul meu, pe axa
genealogic-etnică.
Din asemenea motive, mi se părea că, oricît de mult aş fi de
acord cu un punct de vedere al său, nu pot semna nimic alături de Gabriel
Andreescu – chiar dacă cred şi sper că are dreptate în „cazul Marino“. La fel
cum, după articolele sale despre Radu Cosaşu şi Ion Ianoşi, nu aş putea semna
nimic alături de Mircea Mihăieş, oricît de apropiat aş fi de alte opinii ale
sale. Foarte repede, am primit (întreaga listă, nu doar eu), de la un distins
intelectual căruia îi place enorm să dea lecţii şi sfaturi, un mesaj în care
eram apostrofaţi – noi, românii cu înclinaţii de stînga sau poate noi, românii,
în general – pentru provincialismul nostru, pentru că nu sîntem în stare să
trecem peste asemenea neimportante neînţelegeri şi nu reuşim să ne unim şi să
facem front comun în faţa dreptei. Asta m-a pus pe gînduri mult mai mult decît
textul lui Gabriel Andreescu şi apelul care i-a urmat. Există, în continuare,
un foarte dogmatic – cei mai în vîrstă decît mine pot spune dacă am sau nu
dreptate, mi-ar plăcea să n-am – spirit de corp care domină dezbaterea
intelectuală de la noi (poate şi de aiurea, dar eu atîta cunosc).
Se manifestă, în egală măsură, la dreapta şi la stînga:
discuţiile stîrnite de „cazul Marino“ şi de cartea Idolii forului o dovedesc
din plin. Mai ales „cazul Marino“ e edificator. Cîţi dintre cei care au opinii
foarte tranşante au văzut documentele pe baza cărora s-a construit cazul?
Foarte puţini. Par să existe, totuşi, convingeri foarte ferme. Dintre cei care
au văzut documentele, măcar pe unele, fiecare îl acuză pe celălalt că le-a
prezentat trunchiat sau tendenţios, că a sub- sau suprainterpretat. Cei care
iau poziţie, merg pe mîna unuia dintre preopinenţi, uneorimai au în sprijin opiniile şi sentimentele (importante,
dar nu cu putere de dovadă) ale unor prieteni sau martori ai unora dintre
evenimentele în discuţie. Şi se merge, aici, pe mîna cuiva dintr-un evident
spirit de echipă. Fiecare pare să aleagă o tabără sau alta, pentru simplul
motiv că e vorba despre cineva cu ale cărui opinii e, de obicei, de acord, sau
pentru că oponentul e nefrecventabil pentru grupul cu care se simte el solidar,
ori pentru că oponentul a făcut nefăcute într-o chestiune sau alta, indiferent
dacă aceasta are vreo legătură cu cazul în speţă. Nu am văzut ca cineva să fi fost
convins raţional, de argumente şi/sau dovezi, să îşi schimbe poziţia iniţială. Singura atitudine normală şi raţională în cazul acesta, în care nu pot judeca,
pe baza unor documente credibile, cu mintea mea, ca şi în altele asemenea, mi
se pare înţelegerea umană şi abţinerea de la judecată – sau măcar de la verdict
–, atît. În rest, nu prea înţeleg de ce e nevoie, acum, cînd fiecare poate
scrie ce vrea şi unde vrea, de liste de semnături.
Şi nu pot să nu mă gîndesc că cei care, de fapt, deţin
puterea şi informaţiile, oameni care nu dau o ceapă degerată pe, din păcate,
supuşii lor, pe care-i conduc voios către dezastru, cu atît mai puţin pe toţi
intelectualii ăştia frămîntaţi şi stupizi, incapabili să facă un ban ca lumea,
dar care au pretenţia să înţeleagă ce-i în jurul lor şi mai vor să-i înveţe şi
pe alţii, cei pe care îi ştim şi, mai ales, cei pe care nici să ni-i închipuim
nu putem se uită rînjind la noi, mărunţii, ca la nişte peştişori idioţi şi
agitaţi pe care-i aduci într-un colţ al acvariului cu doar cîteva grăunţe
scăpate într-o doară, apoi îi muţi imediat în alt colţ, cu altă mînă de seminţe
azvîrlite în silă. Peşti în acvariu. Doar atît putem fi?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters