OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi mare amator de tenis, am obosit urmărind ping-pongul dintre Parlament şi Guvern cu legea educaţiei, jucat sub atentul arbitraj al Curţii Constituţionale. Am rămas la faza în care între varianta pe care Guvernul îşi asumase sau doar intenţionase să-şi asume, n-am înţeles, răspunderea şi cea care se va discuta sau se discută deja, nu-mi dau seama, în Parlament, erau diferenţe majore. Anume, toate articolele din varianta Guvernului pe care eu le găseam aproape revoluţionare faţă de cutumele mediului nostru academic au dispă-rut din varianta agreată, deocamdată, de Parlament. E vorba despre articolele care consfinţeau dreptul tinerilor de a conduce doctorate (acum trebuie să fii întîi profesor plin), care aboleau criteriul „vechime“, care limitau numărul doctoranzilor îndrumaţi de un profesor, care le interziceau rectorilor funcţiile politice, care impuneau pensionarea la şaizeci şi cinci de ani, cu posibilitatea continuării doar în regim de plata cu ora, şi altele asemenea. Nu ştiu ce soartă a avut (are?) articolul referitor la schimbarea tipului de finanţare. Oricum, e clar că parlamentarii de orice extracţie şi culoare nu au prizat tocmai acele măsuri care aveau darul să cureţe un pic viaţa academică şi să facă mai uşoară afirmarea oamenilor de valoare în învăţămînt şi cercetare. Acesta e un fapt uşor observabil de către oricine analizează onest cele două proiecte de lege. Adaug şi că ARACIS, organismul chemat, teoretic, să pună ordine în puzderia de universităţi şi departamente care organizează te miri ce programe de licenţă şi masterat, continuă să lucreze cu un corp de „experţi“ departe de standardele internaţionale şi, prevalîndu-se de autonomia faţă de minister, nu dă nici cel mai mic semn că ar avea de gînd să se reformeze. Iar din discuţiile purtate cu mulţi colegi din universităţi şi din licee, am înţeles că rezistenţa faţă de varianta Guvernului e foarte mare. Aşa încît, oricît nu mi-ar plăcea ideile îmbrăţişate de parlamentari, nu am cum să nu recunosc că ele reprezintă opinia majorităţii. Din păcate.

Sîntem, aşadar, în situaţia în care un ministru şcolit pe alte meleaguri şi sprijinit de o mînă de oameni – printre care, pentru nu ştiu cît timp încă, preşedintele Băsescu – a încercat să impună, trecînd peste opinia majorităţii, o lege mult mai în acord cu cele europene. N-a reuşit. Încă încearcă, mai speră, ba chiar pare dispus la varii compromisuri pentru a izbîndi. Iar eu încep să mă întreb dacă e bine să reuşească. Nu există masa critică de profesori, de toate gradele, care să vrea această schimbare. Nu există, cred, nici masa critică de oameni care nu sînt direct implicaţi în procesul educaţional, care să vrea schimbarea. Atunci, dacă s-ar realiza, cît ar dura şi ce şanse ar avea să ducă la rezultatele scontate? Pe de altă parte, putem oare să ne permitem să aşteptăm formarea acelei mase critice favorabile schimbării? Putem să visăm la treceri naturale, organice, acum, cînd sîntem, totuşi, legaţi prin multe alte fire de societăţile europene? Nu ar trebui să ne sincronizăm cumva, chiar dacă prin mişcări bruşte?

Oare cum ar fi arătat ţara asta a noastră dacă, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, o mînă de bonjurişti educaţi prin Europa, cu idei liberale şi francmasone, oameni ironizaţi pe toate vocile, dar ajutaţi, mai tîrziu, şi de un rege străin de neam, nu şi-ar fi impus ideile stîrnind furia – neputincioasă, totuşi – a adepţilor devenirii organice? Ei şi generaţia care le-a urmat au modernizat ţara, i-au schimbat obiceiurile, societatea şi economia – e drept, fără mare suport popular şi favorizînd, en passant, o atotstăpînitoare corupţie. Dar au făcut-o. Nu cred că situaţia de acum e mult diferită. Sarcina e aproape aceeaşi, echivalentul bonjuriştilor există, dar rezistenţa pare mult mai mare şi, poate paradoxal, principiile democratice, pe care toţi declară că le îmbrăţişează, acţionează ca o frînă. Cum se va termina? Eu nu m-aş hazarda să dau vreun pronostic.