BIFURCAŢII. Portret de grup lîngă catafalc

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Am încercat în zilele din urmă, în plin vacarm şi cacofonie asurzitoare, să-mi aduc aminte cum îl vedea generaţia mea pe Adrian Păunescu – de fapt, extrapolez, poate, nepermis: e vorba despre colegii şi prietenii mei, singurii ale căror păreri de-atunci le cunosc de la sursă. Pare greu de crezut acum, dar în vremea liceului meu, a doua jumătate a anilor şaptezeci, noi citeam poezie românească – oricum, în proporţie mult mai mare decît se citeşte acum. Preferaţi erau, de departe, Nichita (nimeni nu-i spunea altfel) şi Sorescu. Dar îl descoperisem (!) şi pe Geo Dumitrescu, cu Libertatea de a trage cu puşca, pare-mi-se, proaspăt apărut. Se citea şi Păunescu, multora le plăcea. Dar nu poetul social. Prindea la tinerii care eram poezia lăcrămoasă, sentimentală, kitsch-ul (o spun acum, nu garantez că şi atunci gîndeam la fel) gen „Cine are părinţi...“. Atît. Eu, unul, nu-i citisem volumele de la începuturi. De cearşafurile patriotice pe care le comitea ne băteam joc sau le mai recitam la „montaje literare“. Nu citeam ziarele decît pentru „mica publicitate“, cronica sportivă, necrologuri sau „faptul divers“; nu citeam România literară, nici Luceafărul în zilele aniversare, nu citeam poemele de prima pagină. Conspectam, cînd trebuia, discursul tovarăşului, dar nimeni nu ar fi citit, de bunăvoie, poemele-fluviu ale lui Păunescu. Ne băteam joc şi de volume precum Iubiţi-vă pe tunuri, exerciţiu evident nebanal şi necesitînd abilităţi nu la îndemîna oricui. Dar se mergea la cenaclu. Eu am fost o singură dată, printr-a unsprezecea sau a douăsprezecea. Ştiam de acasă, din discuţii cu ai mei sau cu prietenii lor, că e ceva de rău, cîh, că nu trebuie mers acolo. Dar, spre deosebire de generaţia părinţilor, noi nu eram interesaţi de politică. O ignoram. Eram inconştienţi, iresponsabili? Probabil. Oricum, nu stăteam seară de seară cu urechea-n aparatul de radio, ne mai spuneau ei cîte ceva. UTC-ul, învăţămîntul politic, premilitara, taberele pentru pregătirea Daciadei, a Cîntării României – nici nu ne mai gîndeam la ele, existau, nu se putea altfel, dacă te puteai fofila, perfect!, dacă nu, măcar să te distrezi (am amintiri foarte plăcute din tabăra de trei săptămîni de la Sibiu, cînd repetam asiduu pentru formaţia de trioleţi din spectacolul de deschidere a Daciadei).

Nici în timpul facultăţii nu a fost foarte diferit. Aceleaşi învăţămînt politic, pregătire militară, strîns sticle şi borcane, practică agricolă (ce băute!). Sigur, trebuia un pic de abilitate ca să nu intri în partid dacă erai student foarte bun, am avut colegi care au rezistat şi n-au avut probleme (se putea, minte cine spune că nu). Ce a apărut nou în anii optzeci au fost lipsurile materiale, din pricina lor am devenit noi mai interesaţi de politic, am fost mai puţin indiferenţi şi am început să ne radicalizăm. Aşa că am mers o dată la cenaclu. Şi mi-a plăcut. Cum dedublarea, discursul dublu, cum se spune acum, ne intraseră în sînge, altfel nici nu visam că se poate trăi, am ignorat suveran cîntecele patriotice, scandările (cine te putea obliga la cenaclu să urli? nimeni) şi am ascultat muzica frumoasă a Marcelei Saftiuc, a Adrianei Ausch, a lui Doru Stănculescu, a lui Sorin Minghiat, am rîs copios la grupul Flacăra (parcă aşa se numea) al Andei Călugăreanu, cu Pittiş făcînd flotări pe Lordul John... Cred că n-am mai mers de ruşinea părinţilor, dar, la o adică, nu m-aş fi dat în lături. Însă muzica am ascultat-o, în continuare, cu plăcere, mai ales pe discuri (mi se mai întîmplă, recunosc, şi acum). Nu ştiam, atunci, că folkul românesc e o formă fără fond, că imită fenomenul hippy fără hippies şi fără libertate etc. – nu ştiam nimic noi; oare eram manipulaţi? Mai degrabă, procedam ca şi cu un măr bătut: decupam partea stricată şi mîncam cu poftă restul. Dintre toţi cunoscuţii mei, nu ştiu pe nici unul căruia să-i fi căzut greu la stomac.

E drept, contemplînd acum tabloul, nu ieşim grozav. Trăiam. Nu eram disidenţi. Nici rezistenţi, precum cei din Résistence. Nu luptam cu sistemul, încercam să-l păcălim, ne adaptam. Făceam compromisurile necesare, fiecare după cît de permisivă îi era conştiinţa. Dar nu îmi aduc aminte ca vreunul dintre congenerii cu care vorbeam să fi căzut în mrejele comunist-naţionaliste, cu atît mai mult să fi contribuit la aşa convingeri frecventarea cenaclului sau a literaturii lui Păunescu. Dacă unii au făcut compromisuri prea mari, dacă au turnat, sînt sigur că au făcut-o pentru avantaje materiale, poate de frică – dar nu din vreo convingere indusă sau la care să fi ajuns singuri. Ba aş risca să spun că Păunescu a avut o influenţă mult mai mare după nouăzeci, nu înainte, cînd, asociat cu Ceauşescu, nu avea cum să fie foarte prizat pe latura politică. Altfel, Păunescu pare să fi fost, pînă la sfîrşit, egal cu sine. Ceea ce nici nu e atît de rău. Mult mai dezgustători mi se par acum alde Ponta et comp. (la urma urmei, nu cred că Păunescu şi-a regizat expunerea la Ateneu şi înmormîntarea cu onoruri militare), dar asta e, deja, altă discuţie. Sau nu?

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

paunescuvadim - Vineri, 26 Noiembrie 2010, 22:03

Aha, acum mai traieste doar Eminescu3, zis si Vadim. Probabil cele mai corecte caracterizari pentru Paunescu sunt: poet notabil, si extrasul din raportul Tismaneanu, un instrument eficient de manipulare a maselor. Aproape ca nu conteaza cum a fost poetul, cind orice cetatean intreg la minte ar trebui sa dispretuiasca omul. Oricum, cu ocazia asta si-a redescoperit romanul pasiunea pentru poezie si critica literara.