Una peste alta, mie mi-a plăcut la
Festivalul Enescu. Muzică bună, lume aşijderea. Multă şi
conştientă de drepturile ei cîştigate în ani de luptă
democratică. Cred că marea victorie e că uşile de la intrarea în
Sala Ateneului nu se mai închid nici după ce soliştii încep
să cînte. Ceea ce le permite întîrziaţilor să
intre agale, să-şi caute un loc bun – la camerale, mai ales, sînt
locuri –, să-i scoale pe cei care stau şi să se aşeze, într-un
tîrziu, satisfăcuţi, cu zgomotele şi şoaptele de rigoare,
să fotografieze sala şi scena cu telefonul, să mai şi
înregistreze, pentru ca, la sfîrşit, să întoarcă
grăbiţi dosul instrumentiştilor şi să fugă aplaudînd
către următorul concert. Apoi, ce plăcere să foşneşti ziarul –
gratuit! – al festivalului, căutînd informaţii despre
interpreţi, în timp ce ei, săracii, se dau de ceasul morţii
pe scenă! Ce moment mai bun să citeşti despre ei decît în
timp ce? Şi ce deliciu să-ţi faci vînt cu evantaiul roşu –
tot gratuit –, oferit de Ţiriac! Dar culmea plăcerii, adevărat
orgasm intelectual, e să aplauzi de cum se opresc bieţii oameni să
dea pagina partiturii. De-aia ai plătit, s-arăţi că eşti acolo
şi te bucuri. La simfonii e mai simplu, ţi-e clar că nu se termină
la prima pauză, ai învăţat şi la şcoală că sînt
patru părţi, e greu să te păcăleşti. Dar la piesele camerale e
jale. Mai ales la alea moderne. După ce că n-au nici cap, nici
coadă, nu tu melodie, nu tu ritm, nici nu ştii cînd încep
şi cînd se termină. Ce să faci, aplauzi şi tu cînd se
şterg ăia de transpiraţie, cînd răsuflă mai lung, cînd
acordează instrumentul. Te mai încurcă şi cei de la regie,
care aprind reflectoarele din lateral – nici nu ştii dacă ei s-au
luat după aplauze sau invers. O brambureală. Tot la Sala Palatului
e mai bine: orchestră mare, ştii la ce să te-aştepţi, situaţia-i
sub control.
Nu era altfel nici în alte
vremuri. Democraţia n-a schimbat obiceiurile, a lărgit doar
mulţimea celor care le practică. Tot aşa era şi cînd
artiştii se produceau prin saloanele vreunei doamne Verdurin.
Audienţa şuşotea, bîrfea, urechile ascultau, de bine, de
rău, dar ochii studiau veşminte şi coafuri, mintea fugea la te
miri ce. Cîţi, ca Swann, urmăreau vrăjiţi sonata lui
Vinteuil, în aşteptarea „micii fraze“?
M-am gîndit la Proust şi la
Vinteuil al său după sonata lui Franck – luni după-amiază, la
Ateneu. Proust o ascultase cîntată de Enescu şi Paul
Goldschmidt. E şi ceva din ea în „mica frază“, dar e mai
mult din sonata lui Saint-Saëns. Era acela un timp în care
literatura şi muzica evoluau alături, oamenii de litere şi
muzicienii se cunoşteau – cunoşteau, adică, fiecare, opera
celuilalt. Unii chiar, ca Proust, care invita cvartetul Poulet acasă
la el ca să-i cînte, doar lui, cvartetul lui Franck, îşi
hrăneau inspiraţia cu muzica scrisă de contemporani. Cocteau lucra
cu Erik Satie la baletul Parade, în decorurile lui Picasso, iar
puţin mai tîrziu, Thomas Mann comenta chiar tehnic muzica
timpului său. Acum, ceva s-a rupt, nu ştiu cînd, nu înţeleg
de ce. Literatura şi muzica nu mai merg mînă-n mînă.
Cîţi dintre scriitorii români de azi ştiu ce compun
congenerii lor? În ce-am citit eu, n-am văzut referiri – cu
excepţia schiţei lui Bedros Horasangian, Triplu concert de Wilhelm
Berger. Pare că experimentul în muzică a luat-o cu mult
înaintea celui din literatură. Indiferent la teoriile moderne,
e încă posibil să scrii un roman solid, aşezat, de factură
clasică, la fel ca acum o sută de ani. Nu cred însă că un
muzician care ar încerca să compună ca acum cîteva
generaţii ar fi luat în serios de colegii de breaslă. De ce
oare? Nu ştiu.