OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După o zi plină în care cursul, o plăcere, a fost urmat de o după-amiază mohorîtă, de o şedinţă şi de multă birocraţie, după-amiază luminată abia pe seară de o conferinţă a lui Andrei Cornea, ajung acasă frînt şi, dracul mă pune!, mă uit peste titlurile din ziarele on-line. În Cotidianul (ei, da: mă mai uit pe el şi după despărţirea de TRU), pe două coloane, cu caractere mari, se lăfăie „Şmenul pentru Educaţie: liber la fabrica de diplome“. Hopa! Asta mă cam priveşte. Citesc şi nu-mi vine să cred. Dragii noştri parlamentari (azi, deputaţii), cei aleşi prin vot uninominal, neprihăniţi şi interesaţi numai de binele ţărişoarei ăsteia amărîte, au votat legea prin care orice universitate acreditată poate organiza studii de masterat şi de doctorat fără nici un control. Au votat, adică, o lege dată în legislatura trecută care infirmă Ordonanţa de Urgenţă ce instituia un oarece control (sever, cum ar trebui, ar fi de negîndit la noi). Să fim bine înţeleşi: legea o votaseră parlamentarii cei vechi, stricaţii; preşedintele refuzase s-o semneze şi o retrimisese parlamentului; acum, nou-aleşii, uninominalii carevasăzică, votează la fel precum cei de dinaintea lor.

 

Se întîmplă că exact în această perioadă ni se cere să reacredităm programele de licenţă. În vară, am acreditat masterele Bologna. Ştiu, vai mie!, ce cuprinde un dosar de acreditare. Nu sînt foarte dese ochiurile plasei, dar e un filtru. Sigur că e hilar ca Universitatea din Bucureşti să fie nevoită să demonstreze că are spaţii adecvate de şcolarizare şi cadre didactice cu CV în regulă. Sigur că e şi mai hilar ca aceeaşi universitate – sau altele de vîrstă apropiată – să fie obligată să justifice importanţa şi necesitatea unor programe de licenţă tradiţionale, cum sînt cele de matematică, filozofie, litere sau chimie, ori chiar unele mai „noi“, ca informatica sau fizica nucleară. Dar o facem, înţelegînd că dosarele acestea de acreditare au acelaşi tipic pentru toţi şi toate şi cu speranţa că găselniţe eteroclite, cu nume sforăitor, care maschează doar neantul, nu vor trece. Iluzie deşartă! Aproape toate, de oriunde, sînt acreditate. Cînd indicatorii referitori la cercetare, singurii care diferenţiază cu adevărat, au ponderea pe care o au (epsilon), sigur că toată lumea e fericită şi (a)creditată. Dar hai să zicem că nu e mare nenorocire dacă, aşa cum spunea un coleg, o să fie şi la... un program de licenţă în filozofie, cu cîţiva profesori şi o mînă de studenţi. De acord, nu se dărîmă lumea. Dar ca facultatea din... să mai organizeze şi master, şi doctorat, asta e deja blasfemie (exerciţiu: înlocuiţi punctele cu numele unor oraşe româneşti; pentru nota minimă, trebuie date zece soluţii). O să ne trezim cu doctori de la fiecare butic universitar.

 

Cam ştiu care e nivelul tezelor la universităţi serioase (oricît de buni croitorii, se lucrează cu materialul clientului, nu altfel; şi nici croitorii nu-s, toţi, grozavi). La buticuri va fi cumplit. Chiar dintre universităţile mari din ţară, unele nu numai că nu fac cercetare, dar nici măcar nu ştiu ce înseamnă cercetarea. Nu-l pot uita pe rectorul A.S.E.-ului, care, întrebat fiind cum se face că, în clasamentul Ad Astra, instituţia lui nu apare într-un an nici măcar cu un articol ştiinţific pe cadru didactic, a răspuns, candid, că, la ei, oamenii au fost obişnuiţi să scrie cărţi, nu articole. Cred şi eu, e mai simplu să compilezi cinci sute de pagini decît să produci zece originale. Iar A.S.E.-ul primeşte mii de studenţi pe an; oare cine ce-i învaţă? Ei, la dughenele universitare private, oricît de mari ar fi, e şi mai rău. A, să nu uit: dughene nu sînt numai privatele, sînt şi la stat cîrpăceli (vezi exerciţiul de mai sus) care nici de liceu n-au faţă, darămite de universitate. Nemaivorbind că unele, deşi de stat, par mai degrabă cîrciumi cu mandatar.