Autor: 
Categoria: 
Sîntem în
plină perioadă de contractare a granturilor de cercetare cîştigate
în urma recentei competiţii. În echipe pot figura şi
cercetători care nu lucrează în instituţia directorului de
proiect. Unii dintre aceşti membri „din afară“ au fost
nominalizaţi ca atare de directori în propunerile făcute.
Acum, ei trebuie angajaţi temporar, pentru durata derulării
grantului, în instituţia directorului. Normal ar fi ca aceşti
oameni să fie angajaţi automat, pe baza unei hîrtii semnate
de directorul de grant (sau de mentor, în cazul studenţilor
postdoctoranzi) prin care se angajează să-i plătească salariul
din grantul său. Dar legea spune că orice angajare se face prin
concurs public, anunţat pe pagina de web a organizatorului etc.
Public, adică se poate înscrie oricine. Cum să intre oricine
într-o echipă hotărîtă deja de un director care, între
altele, aduce banii respectivi? Atunci cînd e vorba despre
cercetători postdoc, care vin cu banii lor, ridicolul e şi mai
mare. Sînt puşi să concureze pe un post, deşi au cîştigat
grantul. Serviciile de resurse umane nu vor să ştie, „aplică
legea“. O fentează, de fapt. Pentru că definesc postul în
aşa fel încît să nu poată fi cîştigat decît
de cine trebuie, ştiu şi ei că ar fi absurd ca postul cîştigat
de un postdoc care vine cu banii lui de salariu să fie luat de un
alt tînăr – din ce bani l-ar plăti? Dar, în loc să
explice situaţia colegilor lor din Ministerul Muncii, din Ministerul
Educaţiei şi cui o mai fi necesar, ne pun pe noi pe drumuri şi ne
scot peri albi. Ca să fie respectată legea şi să n-aibă nimeni
nimic de zis.
Din banii de
achiziţii din grant, se pot cumpăra şi cărţi. Oriunde în
lume, de banii tăi din grant dispui cum vrei. Poţi cumpăra cărţi
de pe Amazon sau direct de la edituri, poţi beneficia de reducerile
oferite la sursă, poţi cumpăra cărţi la mîna a doua. La
noi, nu. Ca să se evite cine ştie ce escrocherii, eşti obligat să
cumperi numai cărţi noi, prin intermediul unei firme specializate.
Costă şi durează mult mai mult decît dacă am fi lăsaţi să
facem ce ne taie capul – oricum, la fiecare etapă se face un
audit, neregulile, dacă sînt, ies la iveală.
Cînd vrem să
cumpărăm echipamente mai costisitoare, e şi mai frumos. Vrei un
calculator. Ai două posibilităţi. Fie îl găseşti pe o
listă de echipamente ale universităţii şi n-ai nici un control
asupra preţului – de multe ori universitatea l-a luat mai scump
decît l-ai putea lua tu, chiar de la raft. Fie, dacă vrei să
fii independent şi preţul nu e foarte mare, îl achiziţionezi
direct (tot cu multe hîrtii). Adică îl iei de unde vrei
şi mai cauţi încă două oferte mai mari. La fel trebuie
procedat, în unele locuri, şi cu biletele de avion. Ca nu
cumva să spargem aiurea banii, sîntem obligaţi să mai aducem
două oferte mai scumpe, să dovedim, cum ar veni, că am ales
varianta mai ieftină. În instituţiile care ne permit, putem
cumpăra biletul pe Internet, mai ieftin, cu cartea de credit. Dar
atunci nu avem factură. Şi trebuie să aducem extras de cont, ca să
se vadă că banii au fost cheltuiţi. Legea previne frauda!
În fine, un
ultim exemplu, de altă factură. De mulţi ani, există la noi
CNATDCU, comisia care validează (sau nu) titlurile de doctor,
conferenţiar şi profesor. De-acum, va organiza şi abilitarea şi
le va putea retrage unora conducerea de doctorate. Nicăieri în
altă parte un titlu acordat de o universitate nu mai poate fi
retras. La noi, se poate. Comisia aceasta poate invalida o teză de
doctorat sau un titlu de profesor. Pentru colegii noştri din
străinătate, lucrul e de neimaginat. Evident, tot prezumţia de
vinovăţie justifică şi existenţa acestei comisii. Numai că,
dacă în cazurile de dinainte sînt convins de
stupiditatea regulilor, de data asta, pot da atîtea exemple de
reală vinovăţie încît nu ştiu cum altfel ar trebui
procedat. A lăsa integral decizia la nivelul universităţilor duce,
cum am văzut ani la rînd, la proliferarea nonvalorii.
Autoreglarea de tip liberal (studenţii/doctoranzii vor vedea că
universitatea şi profesorul X sînt slabi, că absolvenţii şi
doctorii făcuţi acolo nu au căutare şi îi vor ocoli etc.)
nu a funcţionat – universităţile vînzătoare de diplome au
mers din plin atîta vreme cît n-au fost luate la purecat,
îndrumătorii de doctorat cu rezultate indecente s-au simţit
minunat. Tot prezumţia de vinovăţie – a comisiilor locale – a
dus la legiferarea acelor standarde minimale naţionale. Şi-atunci,
ce-i de făcut? Să aşteptăm, cuminţi, să se schimbe
mentalităţile şi să fim, cu toţii, mai serioşi, mai
responsabili şi mai cinstiţi? Oare n-o dura prea mult? Avem timp?
Alternativa să fie doar supraverificările, adică această comisie?
Sincer – nu ştiu. Înclin să cred că, deocamdată, comisia
e necesară. Dar tot nu-mi place ce facem.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters