Cred că nu mai e loc nici măcar de o îndoială metodică,
putem avea, în sfîrşit, o convingere mai solidă şi decît plictisul, vorba lui
Brel: în România nu există limite pentru ridicol. De zile întregi pixurile nu
ostenesc scriind despre prostia deloc paranormală a lui Geoană. Subiectul,
ajuns şi în presa internaţională, pare inepuizabil. S-a ajuns pînă la
consultarea unor oameni de talia lui Ion Vianu, e nevoie de asemenea opinii
autorizate ca să putem afirma liniştiţi că soţii Geoană bat cîmpii. Dincolo de
orice altceva, dincolo de toate defectele cît se poate de reale ale lui
Băsescu, cum ar fi fost, totuşi, să avem un preşedinte care desluşeşte viaţa
politică prin aburii parapsihologiei? Şi chiar dacă, aşa cum zice el, n-a fost
bine înţeles, cum ar fi fost să avem un preşedinte incapabil să articuleze un
mesaj clar, un preşedinte pururea neînţeles?
La urma urmei, ce e mai de plîns: că Geoană crede ce crede
sau că o cohortă de ziariştidiscută,
unii foarte serios, despre paranormal? Ca să parafrazez bancul cu Schumann şi
Schubert, sînt de plîns şi una, şi alta, dar mai de plîns şi mai de plîns e că nişte
inconştienţi, care cred că fac reforma învăţămîntului, vor să scoată teoria
darwinistă din şcoli şi vor să înlocuiască bruma de cunoştinţe pe care o
primeau pînă acum elevii cu aşa-numitele competenţe. Se va ajunge ca bieţii
copii să nu mai înveţe decît „cum“, nu şi „de ce“. Atunci să te ţii gîndire
critică şi domnia valorii.
Nu de prostia lui Geoană mă cutremur, nici de veşnicia ei,
ci de faptul că nimeni nu i-a văzut pînă acum anvergura. Omul a fost un foarte
apreciat ambasador, a ajuns să conducă un mare partid, o mulţime de oameni şi-au
pus în el speranţa că acel partid poate fi reformat, modernizat. Mai nou, o
(altă?) mulţime de oameni sătui de hăhăitul băsesc şi l-au dorit preşedinte.
În momentul acesta, Geoană pare inofensiv. Mai jos de-atît e
greu să cadă. Rău e că, dacă nu şi-o făcea cu mîna lui, acum era preşedinte.
Nimeni nu i-a pus piedică. Poate nu l-au luat în serios. La fel de rău.
Pe la începutul anilor nouăzeci, un bun prieten, acum mare
politician, deputat minoritar, nu mai ştia pe ce ton să rîdă de mine pentru că
mă declaram speriat de Vadim. „Prea sînteţi fricoşi! Cine se uită la ăsta?“ Lui
nu-i era teamă de-un circar. Nici alţii nu l-au luat în serios pînă n-a avut
15%. Lipsa dovedită de fler politic a prietenului meu nu l-a împiedicat să fie
un foarte apreciat politician.
Cine să-i ia acum în seamă pe unii ca Puric, Hurduzeu,
Platon (Mircea) şi alţii ca ei? Poate doar nişte naivi de toate vîrstele, cu
suflet mai mult sau mai puţin curat, dar cu mintea sigur încîlcită, unii care
confundă creştinismul cu ortodoxia, dragostea de ţară cu naţionalismul şi
curăţenia sufletească cu legionarismul (soft, deocamdată). Sau alţii, deloc
naivi, gata să manipuleze şi să organizeze candoarea celor dintîi şi creditul
de care se bucură. Pe ăştia încă nu-i vedem. Aşa că, de ideologi pioşi, care
văd lucrarea diavolului în paşapoartele biometrice şi în acceleratorul de la
CERN, încă rîdem cu gura pînă la urechi. Dar, uite, unii încep chiar să
vorbească despre „renaştere naţională“, despre coagularea forţelor creştine –
unite de cine? De Dan Puric, vezi bine. Dănuţ (vai!, mă şi tem să-i mai spun
aşa) a devenit un guru, i se cere părerea în legătură cu te miri ce (cu
Eminescu, de exemplu, pentru că l-a jucat), apare în toate ziarele,
conferinţele lui se dau în serial pe postul naţional de televiziune, lumea-i
cumpără cărţile. Te pomeneşti că mîine, poimîine îl vedem şef de partid. Peste
o mulţime de proşti şi de prostiţi. Rîdem, rîdem, dar parcă nu-i rîsul nostru.
Pe mine, unul, cam începe să mă ia cu frig.
De la sublim la ridicol nu-i decît un pas. Care poate fi
făcut şi-n sens invers. Puşchea pe limbă!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters