Toată lumea e revoltată de
proporţiile pe care le-a luat copiatul în lumea şcolară.
Printre elevi, se-nţelege. Cam o dată, de două ori pe an, în
preajma examenelor de bacalaureat, cazanul dă în clocot,
indignarea dă pe-afară, televiziunile şi ziarele nu mai prididesc
cu „materialele“ la temă, ţaţele se stropşesc..., apoi totul
se linişteşte, că doar n-o să dureze erecţia la nesfîrşit.
Singurii complet blazaţi sînt copiii, et pour cause. Îşi
văd liniştiţi care de învăţat (mai rar), care de copiat.
Nu-i vorbă, maeştri au. Şi nu e vorba numai de ştiinţa care se
transmite din generaţie în generaţie pe cale naturală,
organică, sau de metodele care se tot rafinează, de tehnologia
pusă, precum atomul, în slujba omului. Astea-s mizilicuri.
Adevăraţii mentori sînt de găsit printre dascălii înşişi.
Ei sînt exemplul viu. Se copiază în draci la examenele
de definitivat şi de grad – într-atît încît
se simt jenaţi, şi uneori protestează, acei cîţiva
candidaţi oneşti (soi rău, nu pier, răsar cîteva lăstare
în fiecare an). Se copiază la lucrările de grad. Copiază,
adică, cei mai buni dintre profesori. Aici e mai simplu: nu mai
trebuie să te ascunzi, să palmezi, să-ţi fie, Doamne fereşte!,
ruşine. E pe faţă.
De cînd am luat contact cu instituţia
aceasta, a lucrării de grad, nu contenesc să mă întreb la ce
serveşte. Profesorii sînt îndemnaţi să copieze din
alte cărţi (culegeri, la matematică) sau să-şi dea de la unul la
altul lucrarea –, nu e de schimbat decît coperta – asta
cînd nu le-o pune la dispoziţie chiar profesorul universitar
îndrumător. Nici măcar acel ultim capitol, cel metodic, nu e
cinstit făcut decît arareori; şi acela e copiat, deşi, fără
nici o îndoială, orice profesor cu cîţiva ani de
experienţă la catedră ar putea scrie cîteva pagini cinstite
despre cum predă sau cum ar trebui s-o facă. Şi cum se mai întrec
în laude lemnoase după „susţinere“ – de obicei, o
jalnică lectură, cu poticneli, a sumarului – colegii de catedră,
cum mai recomandă ei cu căldură includerea preţiosului „material“
în biblioteca şcolii...
Adevărul e că, excepţie făcînd
capitolul metodic, profesorii nici nu au cum să scrie o lucrare
originală. Dacă ar putea, şi-ar da doctoratul. Sistemul e cel care
încurajează compilaţia şi, în definitiv, frauda. La
fel cum cerinţa publicării a două cărţi pentru a deveni profesor
universitar sau cercetător ştiinţific I nu face decît să
încurajeze publicarea de compilaţii oportuniste – mai
savante, dar tot compilaţii.
Oare de ce nu se poate renunţa la
acest sistem evident falimentar, care obligă chiar profesori buni,
oneşti să se prostitueze? De ce nu poate fi înlocuit, aşa
cum propunea un coleg, cu un examen scris şi oral, pe un număr
limitat de locuri? N-ar fi mai corect? Probabil că da. Însă
ar fi mult mai greu şi ar dispărea o sursă grasă de venit pentru
unii universitari.
Mă îngrozesc citind cum vrea
preşedintele ţării creşterea de cinci ori a producţiei
ştiinţifice pînă în 2015. Mai că-mi vine să întreb
ca la jocul cu portocale, de cînd eram mici: de ce cinci, şi
nu şase? Păi, dragi tovarăşi, e simplu! De cinci ori vreţi, fix
de cinci ori o să aveţi, că doar şcoală avem la compilaţie. Ba,
dacă ne suflecăm mînecile un pic, poate chiar depăşim
planul. O să aveţi, tovarăşe Stahanov, producţie ştiinţifică
la kilogram, să n-o puteţi duce. Vor contribui şi profesorii de
liceu, şi cei de şcoală generală, dacă se va impune, pentru
înscrierea la grad, publicarea cîte unui articol „de
specialitate“ în Gazeta matematică sau prin alte reviste de
nivel preuniversitar (n-ar fi o idee chiar nouă). Ţării – mai
multă ştiinţă! La muncă, tovarăşi!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters