Autor: 
Categoria: 
Cumplită soartă a avut Margarete Buber-Neumann! Comunistă convinsă în tinereţe, măritată întîi cu fiul filozofului Martin Buber (dar neevreică ea, nemţoaică get-beget), cu care a avut două fete, apoi, din 1929, cu Heinz Neumann, membru marcant al partidului comunist german, şi-a văzut speranţele năruite odată cu sfîrşitul Republicii de la Weimar şi instalarea lui Hitler la putere. În 1930, soţii Neumann părăsesc Germania, lucrează pentru Comintern şi ajung, la un moment dat, ca tot comunistul idealist şi sincer, do-ritor să pună umărul la construcţia socialismului, la Moscova. Aici începe trezirea la realitate. După ce lucrează o vreme în presă, încep să asiste la marile epurări, înţeleg că regimul stalinist nu are nimic de-a face cu visul lor frumos, contemplă neputincioşi dispariţia, pe rînd, a prietenilor străini sau ruşi, toţi comunişti loiali, pînă cînd, în 1936, Neumann e şi el arestat sub acuzaţia de troţkism şi spionaj în favoarea puterilor străine. Margarete nu avea să afle niciodată cînd şi unde a fost executat. Experimentează şi ea tăcerea laşă, ostilitatea celor care le erau, pînă mai ieri, tovarăşi, apoi şomajul, foamea, frigul.
În 1937, aşteptarea ia sfîrşit:
e arestată. Parcurge traseul tipic pentru arestaţii politici din
acea perioadă: Lubianka, Butirka – cu interogatoriile de noapte,
foamea, promiscuitatea, bătaia etc. –, apoi Siberia. În
cazul ei, Karaganda. Aici, din nou, foame, foame, promiscuitate,
boli, mizerie, iar foame. Iar în 1940, surpriză!, e livrată
pachet, alături de alţi prizonieri nemţi, după o cură intensivă
de îngrăşare – culmea!, tot la Butirka –, Germaniei.
Cadou de la Stalin prietenului său Hitler, urmare a pactului
Ribbentrop-Molotov. Ajunge direct la Ravensbrück. Aici, ştiută
drept comunistă, e considerată „deţinut politic“. Are noroc şi
supravieţuieşte cinci ani. Trece prin tot ce se putea trece – de
la munca fizică chinuitoare, foamete, la celula de izolare aproape
fără hrană. Dar rezistă, e suficient de viguroasă, scapă de
selecţiile pentru camerele de gazare – despre care se ştie foarte
bine în lagăr. E eliberată în 1945, în aprilie,
şi, complet vindecată de iluziile comuniste, reuşeşte să ajungă,
deloc uşor, la München – ar fi mers oriunde, numai să scape
de zona sovietică. Poate mai cumplită decît munca silnică,
decît indiferenţa tovarăşilor sovietici şi a nemţilor care
locuiesc la cîţiva kilometri de lagăr şi care întreabă
candid dacă poveştile alea cu camerele de gazare sînt
adevărate, poate mai cumplită decît întreaga oroare a
lagărului este, pentru Buber-Neumann, ostracizarea sistematică pe
care i-o aplică celelalte prizoniere politice, comunistele
nemţoaice, poloneze sau cehoaice, chiar şi rusoaicele. Ura
nedisimulată cu care o privesc.
Nimeni nu vrea să creadă ce
povesteşte, oroarea siberiană, toate o taxează de troţkistă, de
trădătoare – ceva trebuie să fi făcut ea, nu te arestează
sovieticii degeaba! –, cele mai blînde o acuză, ingenuu, că
le spulberă visul, singurul care le ajută să reziste. Pentru
mintea noastră, de acum, sînt aproape de necrezut fanatismul
şi orbirea care au lovit atîţia oameni deştepţi, incapabili
să asimileze corect informaţia onestă, incapabili şi nedoritori
să renunţe la o credinţă contrazisă violent de fapte greu de pus
la îndoială. Printre puţinele figuri luminoase din lagărul
german, e şi Milena Jezenska, fosta iubită a lui Kafka, cu care
Buber-Neumann se împrieteneşte (a şi publicat, mai tîrziu,
o carte despre Milena). Dar ea moare înainte de eliberare şi
nu mai poate depune mărturie. O face Buber-Neumann singură, în
cartea publicată în 1948: Prizonieră la Stalin şi la Hitler,
carte care a enervat foarte multă lume – în italiană, cred
că a fost tradusă abia în 2005.
De ce nu se traduce cartea asta la noi? A fost, probabil, prima care a afirmat explicit identitatea de substanţă, în ciuda deosebirilor formale, a regimurilor concentraţionare sovietic şi nazist. Devălmăşia dezorganizată din Karaganda ploşniţelor şi păduchilor şi ordinea, curăţenia prusacă de la Ravensbrück au acelaşi efect: moartea. Buber-Neumann, care a jucat un rol important şi în procesul Kravcenko, a renunţat după război la convingerile comuniste şi, spre sfîrşit (a murit în 1989), a trecut la creştin-democraţie. Cartea, fără mari valenţe literare, pe care, din păcate, autoarea le are, e tulburătoare prin ceea ce relatează, nu prin cum o face. Chiar dacă, acum, multe lucruri se ştiu, ele nu sînt mai puţin teribile şi, povestite de cineva care le-a trăit, sînt cu atît mai copleşitoare – abstracţiunea prinde contur, oroarea capătă corp. E şocant să vezi cît de redusă e, de fapt, gama de orori, cît de puţin îi trebuie unui om ca să decadă, să se degradeze. E şocant şi să afli cît de puţin îi trebuie ca să rămînă om: un dram de solidaritate, de prietenie, de căldură. Prin contrast, o carte minunată, Eseu asupra orbirii a lui Saramago, păcătuieşte parcă prin imaginaţie, prin stil. Tot o experienţă-limită de tip concentraţionar descrie, tot despre degradare şi despre păstrarea unei firave gene de umanitate prin solidaritate e vorba, dar, în literatură, grozăvia se preschimbă, se transfigurează, naşte frumuseţe. E, cumva, nedrept, pentru că oameni care citesc cu mare plăcere Saramago refuză să citească mărturii de felul celei a lui Buber-Neumann. „Mai poţi citi aşa ceva?“, mă întreba un amic. Alţii, asemenea lui Kundera, nu-l mai citesc nici pe Soljeniţîn, pentru că „nu le mai poate spune nimic nou“. Oare?
RSS Feed
Newsletters