OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Şi chiar dacă am scris note, am scris lucruri bune, i-am lăudat pe oameni“ – Gică Popescu, fotbalistul, dixit. Şi de ce nu? Eu îl cred. Era tînăr, aproape un copil – bănuiesc că un adolescent, oricît de excepţional sportiv, oricît de muncit la antrenamente, oricît de hîrşit în competiţii, nu e matur şi în afara terenului de joc. Şi-apoi, era uşor să-i sperii pe copiii ăştia mari, să le arăţi pisica opririi de la deplasări sau, mai ştii?, să le numeri dolarii pe care, cinste lor!, îi puneau deoparte.

 

Altfel, trebuie să spun, cu toată sinceritatea de care sînt capabil, că nu m-am simţit deloc bine, dimpotrivă, am avut o senzaţie profund dezagreabilă, cînd Dan C. Mihăilescu mi-a arătat o foaie din dosarul lui de urmărit (D.U.I. – pentru cunoscători), în care, culmea!, era vorba despre mine. Foaia – nici măcar plină: s-o iau ca pe o umilinţă? Nu meritam eu mai mult? – era, evident, rătăcită în dosarul D.C.M. Probabil era parte din dosarul tatei, nu mi-ar fi făcut ei mie onoarea, eram o miză nesemnificativă, nu se ocupau băieţii de mine în mod special. Trebuie să fi fost ceva ca o pată de culoare, tuşa măiastră care desăvîrşeşte tabloul. Oricum, scria de bine. Zicea că sînt „liniştit, manierat, preocupat de studiu, afectuos şi docil faţă de părinţi“. Chestia cu docilitatea să i-o spună mamei – dar, oricum, de unde o ştiau? Mă turnau ai mei? Aveam microfoane-n casă? Ciripitorul era prieten bun, venea la noi acasă cînd erau şi părinţii? Se pare că nu, pentru că „la locuinţa sa nu primeşte vizite“.

 

Fals, evident. Şi mai zicea că „întreţine relaţii apropiate cu colega de grupă (...), pe care o vizitează la domiciliul ei situat în bd 1 Mai“. Asta m-a cam pus pe gînduri. Scormonindu-mi amintirile din anul întîi – atunci pare plasat episodul –, cam ştiu despre cine era vorba; era, în principiu corect, doar că, vorba bancului, nu era colegă de grupă şi n-o vizitam acasă, ci mergeam împreună spre bd. 1 Mai, unde locuiam amîndoi – dar separat. Uite cum intra omul la belea nevinovat! Aşadar, băieţii erau uşor de păcălit, nu pricepeau mare lucru, se împotmoleau la decodarea semnelor, nu hermeneutica era punctul lor forte. Şi totuşi, parcă nu-mi cade bine să ştiu că cineva se uita la mine cînd mi-ar fi plăcut să fiu singur sau, hai, în doi. Or mai fi şi alte relatări despre mine în dosarul tatei? Nu ştiu. Tata, cuminte, n-a vrut să şi-l vadă, iar noi, mama şi cu mine – nici atît. S-aştepte dosarul acela de la CNSAS mult şi bine, nu noi îl vom trezi la viaţă. Dar eu oi fi avut dosar? Nici asta nu ştiu şi, dacă nu se hotărăşte cineva să-mi facă vreun bine cu anasîna, nici n-am să aflu vreodată. Ce-aş afla? Că vreun puşti de vîrsta mea, coleg de armată sau student, a cedat şi a scris de bine (poate şi de rău) despre mine? La ce-ar folosi? Victimă, oricum, n-am fost – orice-ar fi scris el sau ea (să fim corecţi politic!), nu cred să-mi fi dăunat prea mult.

 

Cum, din fericire, nu mi-a dăunat peste poate nici telefonul pe care l-am primit prin octombrie 1989 de la un tovarăş care nu şi-a dat numele, dar care a spus că lucrează la „o instituţie de stat“ şi mi-a dat întîlnire – m-a convocat, de fapt – pentru seara următoare, în faţa tutungeriei de peste drum, spre colţul lui Mihai Bravu cu Vatra Luminoasă (acum, în locul ei e un magazin cu haine pentru graşi). Bănuiam ce avea să urmeze şi – nu, n-am fost curajos – făceam pe mine de frică. S-a dovedit că avea informaţii proaste: mă credea încă în stagiu, profesor la un liceu din Tîrgovişte, habar nu avea că lucram de doi ani în Bucureşti. Dar ştia că mă descurc binişor cu cîteva limbi străine şi-mi propunea să însoţesc delegaţii oficiale de-ale lor, apoi să fac nişte rapoarte. Fireşte, nimic complicat. Nu părea foarte grăbit, era destul de vag deocamdată, nici vorbă de vreo ameninţare. N-am avut putere să spun un „nu“ limpede, necum să-i fac, superb, vreo declaraţie de principii. Am scăldat-o. A rămas că o să mă mai caute el. Nu ştiu cum am traversat bulevardul şi am ajuns acasă. Eram pierit. Nu i-am ţinut minte figura. Nu ştiu cum era îmbrăcat. Nu pot reconstitui discuţia aceea în detaliile ei – şi a durat, cred, vreo douăzeci de minute. Ce să fac? Aveam doi copii mici. M-am sfătuit cu ai mei – concluzia era că trebuie să temporizez, precum Angelo Niculescu pe cînd antrena naţionala. În fiecare zi, aşteptam îngrozit să mă sune. N-a mai sunat. S-o fi răzgîndit sau s-o fi luat cu altele, apoi a venit decembrie – şi chiar a avut cu ce să se ia. Dar dacă mă suna şi mă strîngea cu uşa? Dacă decembrie era altfel? Atunci ce făceam? Cît aş fi rezistat cu temporizarea? Nu ştiu.