BIFURCAŢII. Situaţiunea

Autor: Liviu ORNEA | Categoria: Rubrici | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ca în fiecare an pe vremea asta, în timpul examenelor de licenţă şi disertaţie, mă apucă jalea şi melancolia la gîndul că mai termină o serie din care nu vom alege mare lucru. Majoritatea celor foarte buni pleacă, noi le-am dat scrisorile de recomandare. Înainte, plecau abia pentru doctorat; de la o vreme, pleacă direct la masterat, noi abia dacă mai avem pentru cine să ţinem cursuri. Optimiştii tot speră că, mai ales după intrarea în vigoare a noii legi a învăţămîntului, odată cu deschiderea şi „încinstirea“ concursurilor, mulţi se vor întoarce, vor concura pe posturile anunţate acum corect. Eu nu prea cred că va fi aşa. E drept, sînt premise bune pentru nişte concursuri mai decente, mai fără dedicaţie. Dar lefurile de lector şi conferenţiar tot mici sînt. Şi mi-e greu să cred că vor reveni masiv cei care pot concura la titlul de profesor (nici nu sînt prea multe locuri). Aşa că, altceva decît, cel mult, o rotaţie a cadrelor nu prevăd pentru viitorul apropiat.

Nu ştiu situaţia la alte discipline, dar la matematică, mi-e destul de clar că, în diaspora, sînt mai mulţi cercetători de bună calitate decît sînt în ţară. Lucrul va fi cu osebire vizibil peste o săptămînă, cu ocazia Congresului matematicienilor români, care începe pe 29 iunie, la Braşov. Vor fi peste patru sute de participanţi, cel puţin jumătate din diaspora, venind de pe toate continentele. Unii dintre ei – cu realizări excepţionale, adevărată elită (mă întreb cît de mult vor fi băgaţi în seamă de presă). Cel puţin o dată la patru ani, cu ocazia acestui congres, nu poţi să nu te gîndeşti nostalgic la cum ar fi arătat învăţămîntul şi cercetarea de la noi cu asemenea profesori... Şi nu vin toţi, evident.

Pe de altă parte, cele mai mari departamente (universitare) de matematică din ţară au cam cincizeci-şaizeci de membri. Şi nu sînt decît maximum trei de această dimensiune. Adăugînd şi politehnicile, institutele economice şi departamentele mici, nu cred că ies mai mult de cinci sute de universitari. Cu tot cu institutele de cercetări, probabil că ajungem la un maximum – generos – de şapte sute. Dintre ei, măcar două sute cincizeci, dacă nu trei sute, sînt cercetători foarte buni, care îşi merită locul (drept confirmare, sînt vreo optzeci de proiecte de cercetare depuse în actuala competiţie, fiecare avînd cam trei membri în echipă, socotind şi suprapunerile; li se alătură cele cîteva proiecte postdoc şi de tineri). Ceilalţi ar putea fi înlocuiţi cu succes de colegii din afară, dacă s-ar produce un masiv exod invers. Dar oameni de clasa celor aflaţi acum în străinătate nu ar avea de ce să-şi dorească să umple universităţi precum cele din Arad sau Alba Iulia (lasă că multe dintre universităţile acestea mici ar trebui să cam fie declasate de actuala evaluare). Locul lor ar fi în centrele mari. Unde nu prea ar fi loc.

Sigur, sînt socoteli aproximative, fără nici o pretenţie de rigoare. Dar ele spun, totuşi, că foarte bine fac aceia care pleacă: aici chiar n-ar fi fost şi nu e loc pentru toţi. E o ipocrizie să tot deplîngem „fuga creierelor“, atîta vreme cît ţara asta nu are, de fapt, posibilitatea să le găzduiască. Ce s-ar fi ales de oamenii ăştia dacă rămîneau în ţară? Şi nu văd vreo schimbare spectaculoasă la orizont. Sigur, noi ne agităm, sperăm, ne amăgim că implicarea noastră, timpul şi nervii pierduţi au un sens, că efortul ăsta merită făcut. Dar cred că fiecare dintre noi, cînd se mai opreşte din alergat, ştie bine că totul e în zadar. O facem, probabil, nu atît pentru că am fi convinşi că se va schimba ceva, ci, mai mult, ca să avem conştiinţa mai liniştită că n-am stat deoparte. Minţi perverse.

E o situaţiune, monşer pe care nici măcar o dictatură ca-n Rusia n-o limpezeşte.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

De ce ne plângem?Mihnea Moroianu - Sambata, 25 Iunie 2011, 07:42

Situatiunea e destul de albastră, cu asta putem fi de acord!

Dar ia să ne gândim un pic: Din moment ce, in ciuda filo-americanismului atotprezent, constiinţa noastră publică a recuzat si continuă să recuze principiul american al lui: "Nu te gândi la ce poate face ţara ta pentru tine, gândeste-te la ce poti face tu pentru ea!" (principiu care, sub alte formulări, a inspirat si efortul generatiilor care au construit România modernă) - cum putea fi altfel dupa 20 de ani de deschidere a frontierelor si propagandă neingrădită pentru emigrare?

Sau, altfel formulat: Daca patriotismul este o prostie, cum ar putea o "patrie" situată la periferia Imperiului să devie altfel decat tot mai provincială si mai rămasă in urmă?

Oare nu e o chestiune de logică elementară aici?

("Le vin est tiré, il faut le boire!")

AritmeticaBulversat - Duminica, 26 Iunie 2011, 20:42

Citesc mai jos si ma minunez. Nu stiu cin' sa fie autorul: Pristanda sau Ornea? Curat revista de cultura!

Pe de altă parte, cele mai mari departamente (universitare) de matematică din ţară au cam cincizeci-şaizeci de membri. Şi nu sînt decît maximum trei de această dimensiune. Adăugînd şi politehnicile, institutele economice şi departamentele mici, nu cred că ies mai mult de cinci sute de universitari. Cu tot cu institutele de cercetări, probabil că ajungem la un maximum – generos – de şapte sute. Dintre ei, măcar două sute cincizeci, dacă nu trei sute, sînt cercetători foarte buni, care îşi merită locul (drept confirmare, sînt vreo optzeci de proiecte de cercetare depuse în actuala competiţie, fiecare avînd cam trei membri în echipă, socotind şi suprapunerile; li se alătură cele cîteva proiecte postdoc şi de tineri).