OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imi place tenisul. Mult. Si sa-l joc (prost, cum ma pricep si eu) si, mai ales, sa ma uit cum joaca altii. in multe meciuri de simplu, exista un moment in care unul dintre jucatori se prabuseste psihic, si de atunci incolo tot ce mai poate face este sa-si indure stoic supliciul pina la sfirsit. Chiar daca mai incearca vreo lovitura maiastra, chiar daca mai reuseste sa cistige vreun ghem, stie si el ceea ce, de la distanta, e evident pentru oricine: va pierde, nu mai are ce face, e victima sigura.

Fiecare reactioneaza in felul lui: unii injura, arunca racheta, se cearta cu arbitrii; altii sint abatuti, au fete de ciine batut, iti vine sa sari in televizor si sa-i iei de mina sa-i scoti de pe teren, sa le curmi chinul. Starea unui asemenea jucator e asemenea celei in care intra un boxeur naucit de lovituri. Dar, daca boxeurii isi revin uneori, dupa pauza, parca absorbind forta cu care au fost loviti si intorcind-o, la tenis asa ceva se intimpla foarte rar.

Cam asta e senzatia pe care mi-o da tot ce se intimpla acum in jurul nostru. Un popor intreg, mai putin citiva hiperactivi grotesti, parca e groggy si fara nici o sansa sa-si mai revina. Contemplam buimaci scalambaielile indecente ale unor indivizi care minjesc totul si ne trag de-a valma in mocirla in care se simt ei bine. Ne uitam prostiti, mai ingaimam cite ceva, schitam o vaga umbra de rezistenta, dar, una peste alta, nimeni nu mai poate face nimic. Nemernicii isi zbiara la nesfirsit ariile obscene, iar noi le tinem, de fapt, isonul.
Exista insa si o categorie de oameni care o duc al naibii de bine si pe care nimic nu-i mai poate clinti.

Si pentru ei pare ca nimic nu se mai poate schimba, dar e un pic altfel: pentru ei tot bine-o sa fie si daca se-alege praful de toata tara asta. intr-o agentie de turism modesta, de la mine din cartier, una din acelea care vind de toate, valuta, bilete de autocar, bilete de avion, asigurari medicale, am auzit urmatoarea discutie intre una dintre „operatoare“ (tinara, draguta, blonda) si un client (tinar, pantaloni negri bine calcati, camasa alba, pantofi din piele cu virful mult alungit). Ea: „Da, in Cuba e cel mai misto. Pentru o vacanta, asa. Da’ fara prietena. Ca eu intii nu stiam, dar apoi am vazut niste prieteni de-ai mei, fosti colegi de facultate, acum stau in America, ca-mi tot spuneau ca se duc in vacanta-n Cuba, da’ singuri, fara prietene, asa, ca baietii, intre ei, si de doua ori pe an. Si i-am intrebat si-atunci mi-au explicat cum i-acolo, stii tu, ca gagici, ca aia, ce mai, e misto“. El: „Pai da, normal ca fara prietene, cum dracu’“. Ea: „Da’ altfel, cel mai misto e-n Maldive.

Am trimis eu acolo niste prieteni, pe un atol. Ei, astia-s mai in virsta, se plictisesc mai repede unu’ de-altu’, dar tot au venit nauciti, ca ce misto e, ca nisipu’ si soarele si oceanu’ si tot, si serviciile...“. El: „Da’ nu-i nasol asa, singuri cuc pa atolu’ ala? Poa’ sa vina s-un val si te matura“. Ea: „Nu, ca e mare, are si-un magazin, teren de sport, biblioteca, tot ce vrei. Si e o barcuta cu motor care te duce pina-n insula mare. Asa ca, daca e pentru vacanta pe bune, de vis, asa ca-n filme, eu asta recomand, Maldive. Sau Malaezia. Desi, mie mi-e frica in Oceanul Indian, de cind cu... Asa-s eu, mai fricoasa. Nu, parca nu m-as duce“. Nici o problema, tipul era oricum chitit pe Cuba. Ascultam si ma cuprindea mindria patriotica: a fost Cuba bordelul Americii, acum e si al nostru!
O fi bine? O fi rau? in Oceanul Indian, vreau sa zic.