Autor: 
Categoria: 
În ultima vreme, citesc cu mare
interes articolele unor oameni de stînga, publicate mai ales în
revista Cultura. Şi discuţiile stîrnite, pe blogul revistei,
de aceste articole sînt pasionante. Iar analizele, mai ales cea
mai recentă, a lui Ovidiu Ţichindeleanu, mi se par foarte
convingătoare. Ce înţeleg eu din textele lor, ca
nespecialist, ca unul care nu a citit Marx cu creionul în mînă
şi nici n-are lecturi serioase de filozofie, e că marxismul şi-a
păstrat mare parte din puterea explicativă. Din păcate, aş zice,
pentru că asta înseamnă că societatea capitalistă n-a
evoluat prea mult de la Marx încoace, din moment ce concepte
introduse atunci, cu referire directă la sistemul economic de
atunci, sînt, în continuare, operante. Sau, poate, pentru
că sistemul acesta conţine, într-adevăr, în el, esenţa
răului pe care marxiştii îl tot denunţă – dacă acest rău
n-o fi cumva consubstanţial fiinţei umane, nu doar sistemului
capitalist. Oricum, articolele pe care le-am citit au marele merit că
încearcă să ofere o viziune articulată şi critică asupra
societăţii de azi, pornind de la o grilă teoretică aplicată
consecvent. Merit incontestabil care, însă, îşi conţine
şi limitările.
Una dintre ele, care pe mine mă înfioară,
este uşurinţa cu care se rupe uneori firul argumentelor şi eşuează
în dogmatism de fier impus de linia ideologică adoptată
(deşi, ce citesc aici e nimic faţă de ce văd la o Arlette
Laguiller sau chiar Martine Aubry, de exemplu; în general,
stînga europeană e în stare să „demonstreze“ că
singurele state teroriste din lume sînt America şi Israel, că
Chavez e un democrat şi că atacul de la 11.09 a fost perfect
justificat). Poate mă înşel, dar asta e impresia pe care mi-o
lasă unele pasaje din textele lui Claude Karnoouh şi Ana Bazac –
texte care conţin şi idei, argumente extrem de pertinente. Mai cu
seamă discuţiile de pe blog se blochează, de multe ori, în
pseudoargumente de tipul „Voi vorbiţi, care-i omorîţi pe
negri?“. A doua mare problemă pe care o văd, care cred că e a
întregii gîndiri de stînga, nu doar a ramurii ei
româneşti, e lipsa soluţiilor. Întrebările puse sînt,
şi de această dată, foarte bune, dar rămîn cumva în
aer.
Odată întreprinsă critica sistemului capitalist, odată
demonstrat şi demontat mecanismul pervers care-l pune în
mişcare, după ce am explicat funcţionarea exploatării,
inevitabilitatea perpetuării sărăciei în unele componente
ale sistemului – ce urmează? Autorii articolelor la care mă
refer, şi nu doar ei, înţelepţi, se feresc să dea soluţia.
Dar ea e conţinută, cumva, în text. Pentru că nu e vorba
despre contribuţii strict teoretice, de cele mai multe ori se
porneşte de la starea de fapt de la noi şi de acum. Şi toate
demonstraţiile converg spre concluzia că sistemul nu poate fi
reformat, că, aşa cum spuneam, răul e profund, nici o cîrpeală
(recte criză rezolvată) nu-l va elimina. Şi-atunci ce facem? Aş
vrea un răspuns în termeni de politici economice, sociale,
pentru că eu trăiesc acum şi aici şi aş vrea ca măcar copiii
mei să trăiască mai bine. Ce-i de făcut? Revoluţia permanentă,
oricît l-aş iubi pe Moustaki, nu-mi surîde. Soluţiile
globale sugerate implicit, prin evidenţierea cauzelor răului
actual, sînt de tip socialist: rol major al statului în
economie, naţionalizări etc. Le-am testat deja, cu rezultatul
ştiut. Şi asta e o altă mare problemă a acestor autori. Reuşesc
cu toţii să aibă o privire din avion asupra socialismului pe care
unii dintre noi nu l-am uitat, îi tot văd părţile bune, sau
opresc discuţia spunînd că ce-am avut noi şi ceilalţi
nefericiţi n-a fost comunism. Argument falacios: dacă cel real nu
era comunism, ci capitalism de stat sau cum vor ei să-i spună,
atunci despre ce vorbim? Despre o potenţialitate, o ficţiune numită
comunism? Ficţiune căreia ar fi bine să încercăm să-i dăm
trup? Ne întoarcem la revoluţie; mulţumesc, nu. Pe de altă
parte, şi argumentele aduse în favoarea lucrurilor bune făcute
în comunismul acela real mi se par şubrede. Cred că au fost
foarte puţine lucrurile bune făcute din impuls ideologic, care pot
fi atribuite socialismului (deşi e imposibil de demonstrat că nu
s-ar fi făcut şi altfel). Mă gîndesc, de pildă, la
electrificare şi la industrializare – despre cea din urmă, mulţi
au de pus şi întrebări. În rest, cred că ce a fost bun
şi bine s-a datorat firescului unor oameni normali. Odată trecută
perioada aurorală, sistemul a funcţionat în regim de
croazieră, birocratic, în multe posturi de decizie şi nu
numai au fost şi oameni bine pregătiţi care au înţeles
să-şi facă treaba conştiincios, fără nici o condiţionare
ideologică.
Tulburător e şi că toate analizele la care mă refer
ignoră complet teroarea, lipsurile, relele trăite şi – vai! –
prea uşor uitate azi. Le ignoră sau le expediază ca pierderi
colaterale, accidente de parcurs sau, pur şi simplu, nu le discută
pentru că, în viziunea lor, nici nu au de ce: ei se ocupă de
principii, de teorie, de comunismul adevărat, nu de ipostaza lui
mincinoasă. Şi, iarăşi, nu mi se pare concludent faptul că şi
capitalismul produce şi teroare, şi cenzură, şi lipsuri. Le
produce, dar le şi recunoaşte, dezvoltă anticorpi şi încearcă,
e drept, din interior şi nu ştiu cît de sincer, să
minimalizeze efectele. În plus, dacă accept că şi comunismul
produce rele asemănătoare capitalismului, dacă în ambele
sisteme există o clasă dominantă de privilegiaţi căreia nu-i
prea pasă de răul celorlalţi, de ce să mă bat pentru schimbare?
Dar dacă, aşa cum capitalismul pare să genereze, inerent, şi
sărăcie, şi nedreptate socială, la fel şi comunismul e născător
de rău, oricum l-am întrupa? La această întrebare n-am
găsit răspuns în ce-am citit. Oricum, eu întrebări mai
am şi voi continua să le pun, doar aşa se-nvaţă...
RSS Feed
Newsletters