OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Premiera Nationalului bucurestean cu Viata mea sexuala, piesa lui Cornel George Popa, premiata de UNITER in 2004, mi-a confirmat, din pacate, citeva observatii mai vechi.
Teatrul nostru inca nu poate vorbi credibil despre perioada dinainte de 1989. Mai ales personajele „batrine“, cele atasate sistemului, ies invariabil caricaturi, fantose, poti ride de ele, dar nu au adevar, sint schematice.

Sigur, responsabilitatea se imparte de obicei intre autor si regizor, dar nu cred ca vina cea mare e a regizorilor: de multe ori, ei doar incearca sa faca rostibile pe scena niste texte scrise parca numai pentru a fi citite. in speta, regizorul spectacolului de la care am pornit, Sorin Militaru, a aratat in destule montari ca isi stie bine meseria. Nu e nici vina actorilor, de cele mai multe ori foarte buni. Cum era si cazul celui din spectacolul de la National: Constantin Dinulescu, in rolul unui maistru batrin, iesit la pensie, care continua sa mestereasca acasa si isi tot rememoreaza frumoasele vremuri cind se trezea mult inaintea zorilor, se inghesuia in trei mijloace de transport in comun ca sa ajunga la fabrica, unde muncea, nu gindea (sala ride, e bine...), pentru ca pe vremea aia se muncea, nu ca acum cind fata lui, nemaritata, dar cu copil, e vinzatoare la un sex shop, fata pe care el si cu biata nevasta-sa, Dumnezeu s-o ierte, au crescut-o cum au putut, dintr-o bucatica de carne etc. Dinulescu se lanseaza in tirade de felul acesta, uneori ajunge sa fie chiar emotionant, dar, una peste alta, ramine artificial. Nu are ce face: asa e textul (cel care se aude in spectacol).

E bine sa ne despartim de trecut rizind, dar nu cred ca despre comunism se poate vorbi doar schematic si aruncind totul in derizoriu.
Pe de alta parte, nici vorbele despre perioada de acum nu suna mai bine pe scena. in general, orice referire la politica, orice intentie moralizatoare – a autorului sau a regizorului – par false, cad pe linga, nu sint autentice. Lipseste din ele firescul. Cind aud si vad asa ceva, imi vin automat in minte personajele intruchipate pe vremuri de Corado Negreanu sau de Cornel Coman, activistii sau inginerii aceia intelepti, sfatosi si iubitori de oameni (intregi). Acelasi tezism obositor care iti da o apasata senzatie de disconfort, de stinjeneala, te face sa te foiesti in scaun.

Singura „felie de realitate“ care iese bine in textele noi de teatru romanesc, in cele care se vor directe, in priza, cele care deteatralizeaza pina nu mai ramine nimic, ocolesc programatic parabola, esopismul teatrului „vechi“, singura realitate care suna credibil pe scena (ca si in film, cu care isi doresc sa semene aceste spectacole) e mahalaua, lumpenul, lumea interlopa. injuram al naibii de autentic, ’tu-i p...a ma-sii! Limbajul, nu colorat, dimpotriva, monocrom pina la plictis, al tinerilor din generatia Pro si mai jos e usor de imitat si da bine pe scena, prinde si la public. in spectacolul lui Militaru, cel mai autentic e Razvan Oprea, care joaca un adolescent de bani gata suparat, cind beat, cind drogat, violent, agresiv in fapta si vorba neaosa. Frate, e marfa Razvan, pa bune!

Nu stiu de ce textele de teatru romanesc (poate nu toate, cele pe care le cunosc) nu reusesc sa prinda realitatea si altfel. Romanul vad ca poate s-o faca foarte bine. Iar contrastul e cu atit mai mare cu cit aceiasi actori, pusi sa spuna texte de teatru contemporan de aiurea, american sau rusesc de pilda, sint uluitor de naturali (aici exemplele sint multe, montarile de la teatrul Act sint o buna dovada). Pe de alta parte, de indata ce renunta sa fie extrem de „actuale“, piesele romanesti ies mult mai bine (vezi, de pilda, Crize a lui Mihai Ignat).
Cit priveste premiile, poate ar fi mai intelept ca, inainte de a decide ca ceva e cel mai bun, sa se verifice ca e macar bun.