Ceger am îndurat la mine-n cameră zilele astea!
Bloc construit în 1988. Ferestrele se-nchid îndoielnic. Pe la începutul anilor
nouăzeci, am mai pus un rînd de ferestre, duble. Nici alea nu se-nchid: s-au
curbat, torsionat după vreun an. „Era lemnul ud, ce să-i faci“. Păi, chiar aşa,
ce să-i faci? D-apoi după douăzeci de ani, „îmbătrîneşte el şi omul, se mai
strică, dar lemnul“... Ce bine le zice tîmplarul, specialistul. M-a liniştit.
Aşa e. Geaba pun şi o pătură colac între ele, acolo unde le-ar sta bine
merelor. Geaba burduşesc cu purfix. Tot trece. Şi aşa, cu trei rînduri de
ferestre, e mai rău ca-n cort. Barem acolo, vîrît bine-n sac şi cu toate fermoarele
trase, nu suflă vîntul. La mine suflă. Gerul, vîntul, habar n-am ce, dar ceva
suflă şi e frig. Biroul meu e lîngă geam. În spatele scaunului – ţevile calde.
Sub geam – caloriferul. Nu face faţă. E frig. Prost am fost că n-am pus
termopane. Mi-era groază de revoluţie în cameră, de mizerie – nici banii nu
prisoseau. Dar la alţii de ce se-nchid ferestrele alea vechi? De ce la
francezi, cu double vitrage al lor, e bine şi cu cercevele din lemn, nu trebuie
neapărat mizeriile astea de plastic albe? Ia mai dă-i încolo şi pe francezi, la
ăştia merg şi robineţii vechi, cu obertein şi garnitură; la noi, nu, e musai să
le schimbi pe toate, orice robinet care nu-i pe bilă picură. Şi dacă nu picură
e frig. Amarnic.
Parcă-i
mai rău ca-n iarna lui ’85, cînd stăteam în garsonieră la Tîrgovişte. G100,
bloc cu o sută de garsoniere. Doamne, ce frig am făcut atunci! Tînăr, tînăr,
dar tot mi-era frig. Cu toate puloverele de lînă netoarsă tricotate de
soacră-mea – bou am fost că nu le-am păstrat –, cu tot coniacul înghiţit, cu
tot reşoul bricolat şi acoperit cu o cărămidă refractară, să mai ţină căldura
şi după ce se lua curentul. Şi se lua. Mamă, cum se mai lua! La orice oră, fără
somaţie. La şcoală, ţineam copiii cu mănuşi în mîini, acasă dădeam meditaţii la
lampa de gaz (intim, plăcut – dar frig al naibii iarna: cînd se lua curentul,
nu mai urca nici apa caldă), noaptea, se-ntîmpla şi să adormi pe căldură, dar
te trezeai bocnă, că se lua „pe timpul nopţii“, pe stradă îţi băgai deştele-n
ochi.
Era
frumos la Tîrgovişte. Aveam şi vecini simpatici. Iarna, pe frig, fără lumină,
ce să facă şi ei? Beau. Ăla de la doi se mai supăra – om era şi el, nu? – mai
făcea un scandal, mai bufnea, ca omul băut. Altfel, om de treabă. Odată, a
aruncat femeia cu care era pe geam – l-o fi supărat, de! Era iarnă grea, ger,
zăpadă multă. Aia – goală. N-a păţit nimic a naibii, soi rău. Dar nici el.
Pen-ce, că s-a certat cu muierea? Ei, mai rîdeam şi noi, ce să facem, mai beam,
ne mai luam de frig. Nici mîncare nu era. Noi mai aduceam de la Bucureşti, dar
aveam în clasă trei copii de la orfelinat – fuseseră plasaţi, pentru
încurajare, în clasa profesorului debutant. Ăştia chiar făceau foamea. Dar se
descurcau. Mai furau un iepure de la depozitul ICRA, mai ocheau un guguştiuc cu
praştia – erau dibaci. Aveau şi ei reşou. E drept, că îi şi prindea miliţia.
Eu, ca diriginte, trebuia să-i preiau. Dar ne-nţelegeam. Într-o seară – nu eram
acasă, meditam la lămpi străine –, s-a trezit Liana, soţia mea, cu ei la uşă
întinzîndu-i doi guguştiuci cu gîturile sucite. Iată ce-nseamnă să te ocupi de
copii! Ăsta Poem pedagogic. Una peste alta, frig-frig, foame-foame, dar am ce
povesti. E puţin lucru? Eram tînăr, doamnă, tînăr. Dar tot mi-era frig. Şi tot
nu pricep cum regretă unii timpurile-alea. Iar a fost, chiar azi, 26 ianuarie
şi iar m-am îngrozit. Or fi bune şi gerurile astea la ceva, poate-i ajută pe
amnezici. Oare toţi ăştia de-l regretă pe Ceauşescu au termopane?