OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Era frumos la Tîrgovişte. Aveam şi vecini simpatici. Iarna, pe frig, fără lumină, ce să facă şi ei? Beau. Ăla de la doi se mai supăra – om era şi el, nu? – mai făcea un scandal, mai bufnea, ca omul băut. Altfel, om de treabă. Odată, a aruncat femeia cu care era pe geam – l-o fi supărat, de! Era iarnă grea, ger, zăpadă multă. Aia – goală. N-a păţit nimic a naibii, soi rău. Dar nici el. Pen-ce, că s-a certat cu muierea? Ei, mai rîdeam şi noi, ce să facem, mai beam, ne mai luam de frig. Nici mîncare nu era. Noi mai aduceam de la Bucureşti, dar aveam în clasă trei copii de la orfelinat – fuseseră plasaţi, pentru încurajare, în clasa profesorului debutant. Ăştia chiar făceau foamea. Dar se descurcau. Mai furau un iepure de la depozitul ICRA, mai ocheau un guguştiuc cu praştia – erau dibaci. Aveau şi ei reşou. E drept, că îi şi prindea miliţia. Eu, ca diriginte, trebuia să-i preiau. Dar ne-nţelegeam. Într-o seară – nu eram acasă, meditam la lămpi străine –, s-a trezit Liana, soţia mea, cu ei la uşă întinzîndu-i doi guguştiuci cu gîturile sucite. Iată ce-nseamnă să te ocupi de copii! Ăsta Poem pedagogic. Una peste alta, frig-frig, foame-foame, dar am ce povesti. E puţin lucru? Eram tînăr, doamnă, tînăr. Dar tot mi-era frig. Şi tot nu pricep cum regretă unii timpurile-alea. Iar a fost, chiar azi, 26 ianuarie şi iar m-am îngrozit. Or fi bune şi gerurile astea la ceva, poate-i ajută pe amnezici. Oare toţi ăştia de-l regretă pe Ceauşescu au termopane?