OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mărturisesc, nici măcar jenat, că sînt, în ultima vreme, într-o dispoziţie pronunţat lirică. Un fel de adolescenţă tîrzie, regăsită sau reinventată, nu ştiu. O fi început, poate, coborîşul. Sau o fi de vină singurătatea de aici, de la Tokyo, unde, în afară de colaboratorul meu, nu vorbeşte nimeni cu mine. Toţi îmi răspund politicos şi zîmbitor, mi se dă tot ajutorul cerut, dar, dacă nu mă duc peste cineva, nu-mi deschide nimeni uşa biroului. Nu există nici obiceiul mersului în grup la masă, nici al băutului cafelei în sala comună (tea room, de fapt), aici fiecare munceşte şi n-are timp de prostii. Nu se pune problema să vrea cineva să mă integreze (în ce?), să mă întrebe ce fac în weekend, nu am ieşit la crîşmă decît în cadru oficial, welcome party sau după o conferinţă. Aşa că, ce să fac? Îmi tratez melancolia cu ce pot. Lucrez, mă plimb, citesc, „navighez“ pe net. Şi-aşa am regăsit, sau, de-a dreptul, am găsit, pe youtube, vechi melodii ale lui Leny Escudero. Ascult, cu căştile înfipte bine în urechi, să nu-mi deranjez cumva vecinii, cercetători ca şi mine, singuri şi ei, cine ştie ce-or fi ascultînd în căştile lor – moravurile astea par molipsitoare: nici locatarii acestuiInternational House, toţi străini, nu comunică, nu se vizitează. Ei, Leny e o minune! Deşi, mai la bătrîneţe, parcă vocea, timbrul şi maniera aduc prea mult a Brel. Dar qu’importe! Mă topesc după Pour une amourette, Malypense, Ballade pour Sylvie,L’Arbre de vie, Malenfance, La Simone, La grande farce (deşi asta chiar că e brelistă din perioada tîrzie, e greu să te „topeşti“ după ea). Şi mă-ntreb ce mă atrage atît la melodiile astea. Nu e tinereţea mea, e a părinţilor mei (Leny e născut în ’32). Nu e nostalgie adevărată, n-am trăit vremea aceea, e o nostalgie indusă, livrescă, poate, în orice caz făcută. De fapt, am ascultat prima oară o melodie a lui (Pour une amourette) prin ?86, pe un disc (vinil!) al lui Şerban, un coleg de la ITC. Probabil că am cu muzica aceasta, ca şi cu a lui Brassens sau Brel, pe care tot tîrziu i-am descoperit, o relaţie asemănătoare cu cea pe care o are generaţia copiilor mei cu muzica Phoenixilor: se dau în vînt după ea şi eu nu pricep ce le spune lor, doar Phoenixii sînt ai mei; nici de ce nu ascultă nimeni şi Sfinx nu pricep. Dar să revin la Leny.

 

Din amuretă în Ştefanie şi din Silvioară în Malipansă, dau şi peste A la primavera, cîntec despre Dolores Ibarruri (dacă nu ştiţi cine a fost, gugăliţi!), (apare în text şi Carmela; Ay Carmela), şi peste Après ta mort, melodie dedicată lui Che Guevara, unde sentimentalul Leny spune pe şleau „Comandante Che Guevara, depuis ta mort/ j’ai honte de vivr’encore“. Acelaşi Leni Escudero, care e în stare să scrie şi să-şi cînte disperarea şi îndoiala într-un imn creştin de forţa lui La grande farce. Una peste alta, însă, nici melodia asta cu Che nu e rea, dimpotrivă, dacă nu înţelegi textul, rămîne un cîntec foarte frumos. Cum e, aş zice, chiar şi celebrul Comandante Che Guevara (cam lăcrămos, totuşi; mă rog, chestiune de gust, în gamă minoră). Dar pînă la Leny Escudero, ce mă fac cu Léo Férré (chante Louis Aragon), cu Moustaki, pe Metecul căruia şi, mai ales, pe Ma solitude, mi-am plîns iubirile neîmplinite din adolescenţă? Cum împac Mon vieux Joseph, Sarah (o cîntă frumos, dar parcă un pic prea emfatic, şi Serge Reggiani) cu Et pourtant dans le monde, Le temps de vivre,Sacco et Vanzetti (o cîntă şi/cu Joan Baez) şi cu cîte alte melodii revoluţionare pe care patriarhul le cîntă şi acum, la aproape optzeci de ani? Cum se face că stînga asta extremă (nu de Michel Rocard e vorba aici, ci de comunişti puri şi duri, cel puţin în zise), monstruoasă, despre care tot românul inteligent ştie că a adus numai nenorociri, a inspirat atîtea cîntece frumoase şi iubite încă, începînd cu cele din vremea Comunei (li s-a păstrat memoria, există discuri), trecînd prin cele spaniole şi franţuzeşti, prin cele italiene, neuitîndu-le pe cele americane – puştii morţi după Woodstock nu prea ştiu cît de angajată politic era lumea aceea –, dar nici pe cele ruseşti? Că ei le cîntă, pot înţelege: le-au compus cînd erau tineri şi neîntinaţi, entuziaşti şi exaltaţi, au avut succes cu ele, acum şi le cîntă în continuare, fac parte din brand şi din repertoriu. Dar de ce-mi plac mie, care ştiu ce trebuie ştiut? Or exista şi de dreapta? Fascismul, nazismul, or fi avînd şi ele cîntece frumoase? Cîntece, nu marşuri. În afară de Giovinezza, nu ştiu nici unul. E drept, cred că nu cunosc nici cîntece frumoase româneşti de stînga (poate, să iertaţi, unele coruri, dar, acolo, am bănuiala că pe muzica aceea se putea pune orice text; nu e cazul la cantautorii despre care pomeneam).