OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Toate proastele au carnet de conducere! O sa-mi iau si eu.“ Asa a spus odata, cu naduf, o, va asigur, foarte simpatica doamna. Si, bineinteles, si-a luat.
Multe dintre romanele si piesele de teatru ale „noului val“ ma fac sa-mi aduc aminte de replica asta. Par scrise cu obida celui care a citit tot soiul de prostii si ce si-a zis: „Daca tot apare orice, daca asta scrie, eu de ce n-as face-o? Ce, eu oi fi mai prost?“.

Si, intr-adevar, nu e. Aproape toti autorii care au irupt dupa ’90 scriu foarte bine, au si idei, sint, cum ar veni, talentati. Ce nu mi-e deloc clar e de ce scriu. Daca au, adica, si alt motiv in afara aceluia ca o pot face si al eventualului cistig material sau de imagine. Nu razbate din paginile scrise de ei nici un strigat, ei nu par chinuiti de nimic, nu dau impresia ca ar vrea sa „comunice“ altceva in afara usurintei cu care leaga frazele. Cartile sau piesele acelea n-au nici o miza, nu vor sa schimbe nimic, dar nici nu fac vreun rau.
Romanele ataca, de cele mai multe ori, subiecte „fierbinti“ sau macar la moda, unele deloc sau doar in treacat atinse inainte (sex, cu varii obiecte si parteneri, viata studenteasca, religia, mediul oamenilor de presa etc.) si sint, repet, scrise bine. Multe povestesc la nesfirsit episoade autobiografice. Ma intreb de unde convingerea asta a unora ca tot ce au trait ei merita povestit.

Mi-au mers la inima vorbele lui Stefan Agopian: „... m-am saturat de oameni talentati care nu au ce spune. Multi tineri nu m-au convins din exact acest motiv: nu au ce spune. Au fost la gradinita, la scoala elementara, la liceu si la facultate. Se apuca sa povesteasca asta, dupa care nu mai au ce spune. Cu putin talent iti povestesti viata cit ai clipi.“ (Ziua, 16.02.2006, interviu acordat Iolandei Malamen.) Sint carti din care lipseste inventia epica. Ce-i drept, unele stau foarte bine, chiar experimenteaza, la nivelul scriiturii. Dar parca-i prea putin. Cu si fara asemenea carti, totuna. Si pentru autor (cred), si pentru cititori (sint sigur).

La fel, multe dintre piesele acestea noi sint agreabile, au replica, umor. Unele sint scrise de actori (si regizate uneori: la urma urmei, daca regizorii pot, actorii de ce n-ar fi in stare?) si asta se cunoaste: sint construite pentru a putea fi jucate chiar si in spatii mici, in cluburi, cu decor minimal, e pe-acolo cite o situatie mai mult sau mai putin credibila. Combina realismul cu absurdul, sint rupte din viata de zi cu zi, „felii de viata“. Spun lucruri adevarate, dar banale (sau poate numai felul cum o spun e banal), dau oricui le urmareste senzatia ca e inteligent. in plus, deloc de neglijat, textele astea nu chinuie actorii; ba, uneori, le prilejuiesc chiar roluri frumoase. Dar nu conving. Nu-si propun mai nimic, vor doar sa fie. Ocolesc cu gratie adincimile prea mari, ramin cumva la suprafata, nu deranjeaza. Cind se termina, nu ramii cu nimic. intr-un fel, am senzatia ca tragem tare sa reinventam teatrul francez bulevardier (care unui Proust, de exemplu, ii placea foarte mult): e un exercitiu dificil.

Asemenea autori stiu, fara indoiala, meserie (carte, mai rar). Ca unii se cred si artisti, asta e alta poveste. in interviul din care am citat, Agopian spune si ca, de fapt, e imbucurator ca apar din ce in ce mai multi asemenea „meseriasi“ care, treptat, vor hrani un sol suficient de fertil ca sa produca si citeva capodopere, „doua-trei mari romane“, nu mai mult... N-ar fi deloc rau nici atit. Sper ca nu se insala si astept cuminte implinirile viitoare. Dar, sincer sa fiu, am obosit deja si mi-a cam pierit entuziasmul cautatorului de comori.
Oricum, mare pacoste talentul!