OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O spun din capul locului, cu toata sinceritatea si constient de gravitatea faptului: nu-mi plac jocurile inteligente.
Sah am invatat pe la cinci ani, de la bunicu’. La inceput imi placea, eram cel mai bun de pe scara, ii bateam si pe copiii mai mari. in scoala generala inca era bine, ma batea doar Vali. in liceu, a inceput sa scirtiie rau, in armata, in lungile duminici in care eram sechestrati in unitate, am inceput sa iau bataie cum (mi) se cuvine.

Jucind acolo mult si des, am priceput, in fine – mult mi-a mai trebuit –, ca joc aceeasi partida de ani de zile, cu variatiuni minime. Si ca, daca nu studiez, n-am nici o sansa sa joc altceva, oricit de multe ore as sta la masa. Dar ce rost are sa studiezi sahul, un joc? Care-i placerea? Daca e sa transform jocul asta intr-un fel de matematica, de ce sa nu fac matematica adevarata? Am abandonat sahul fara nici o remuscare si am trecut la omorirea duminicilor cu canasta sau remi (pe etalate), curat mestesug de timpenie, un deliciu.
Cu go-ul, ca si cu bridge-ul, eram deja prevenit.

Toata facultatea m-am uitat cu adinc respect si deplina neintelegere la colegii si profesorii care jucau in draci, isi copiau si studiau intens carti celebre, unii s-au ratat de atita bridge. Adevarul e ca nu era usor sa nu joci bridge in facultatea de matematica: aproape toti cei buni, fostii olimpici in primul rind, jucau. O faceau cu naturalete si usurinta de invidiat, la fel cum faceau si matematica. Asa ca va dati seama cu ce bucurie am citit, de curind, intr-un interviu din Cotidianul, aceasta declaratie a profesorului Solomon Marcus: „Nu-mi plac jocurile de inteligenta, deoarece prefer ludicul din interiorul stiintei si al artei“. Mai buna cautiune, fie si tirzie, nu puteam gasi. Si, intr-adevar, in multe carti, articole sau conferinte de matematica poti citi/auzi ca o anume demonstratie e amuzanta. Pe de alta parte, cind ma uit la sahisti, la profesionistii adevarati, seriosi, cu echipe de consilieri in spate, vad orice pe fata lor, multa incrincenare, de exemplu, numai ludic nu.
Nici lui Proust nu-i placeau jocurile complicate, il satisfaceau pe deplin combinatiile si strategiile pe care le punea la bataie in scrisul lui. Sahului, in speta, ii reprosa ca pune prea mult creierul la incercare. Cu valetii sau secretarii lui succesivi, Agostinelli, Cottin sau Forssgren, juca, in schimb, cu placere, dame, domino sau inocente jocuri de carti.

Cu asa exemple ilustre, ma incumet sa recunosc ca la fel am patit si cu jocurile pe calculator. N-am reusit sa ma pasionez de altceva decit de Tetris (sau Pentix), la jocurile de inteligenta sau strategie n-am vibrat niciodata. Am pierdut intr-un an destul de multa vreme cu lemingsii, dar atit.
Altminteri, ador jocurile tembele. Ca tablele, bunaoara. Tot de la bunicu’ am invatat si table. Ca si zicerea de mare profunzime, de spus obligatoriu cind adversarul ti-a luat deja doua linii si trebuie sa te arati increzator in steaua ta: „Turcu-a facut-o la trei“. Cind eram mic, ma uitam ore in sir, la Neptun, la interminabilele meciuri dintre Marcel Gafton si Cornel Popescu, se ajungea la scoruri cu trei cifre, jucau la linie, nu la partida. Si ce comentarii rafinate putea sa-i inspire jocul asta nenorocit poetului care a fost Marcel Gafton!
Ce poate fi mai frumos decit sa stai la 2 Mai (numai acolo joc table), in curte sau la crisma pe plaja, cu mintea golita, sorbind alene dintr-un pahar si batind pina la imbecilizare zarurile, psalmodiind ritmat: „doi-doi, ca la noi“, „sase-patru, ca la teatru“. Pacat ca satul asta se strica pe an ce trece, nici table nu se mai pot juca in liniste pe plaja aia! Parca vad ca nu peste multa vreme locul va fi invadat de nudisti ciuciti peste laptopuri. Da navala modernitatea, ne impresoara din toate partile, „iepicul“, vorba lui Paul Georgescu, alunga ludicul nevinovat si gratuit, se duce totul de ripa!