OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cam peste tot, cel mai prost administrate servere sint ale universitatilor, inclusiv ale acelora care au departamente de informatica. Explicatia e simpla: universitatile, mai ales cele de stat, nu-si permit sa plateasca unui informatician bun un salariu comparabil cu cel oferit de o firma privata. Asa ca sint nevoite sa se descurce cu studenti si cu citiva pasionati, niciodata in numar suficient, legati mai ales sentimental de universitate, sau, in cel mai rau caz, cu „specialisti“ care n-au putut gasi ceva mai bun.

Situatia asta a ajuns paradigma invatamintului. Cine mai vrea sa fie azi profesor? Daca ne luam dupa titlurile din ziare – e unul dintre rarele cazuri in care inclin sa-i cred pe jurnalisti –, aproape nimeni. Ajung sa predea in scoli si licee numai acei, foarte putini, indragostiti de meseria de dascal, de obicei fii sau fiice de profesori, si, mai ales, cei care n-au gasit ceva mai bun, mai banos. Pina si clasicele puncte de atractie ale meseriei, programul mai flexibil, vacantele lungi, si-au pierdut stralucirea. Pentru majoritatea absolventilor buni, invatamintul e ultima dintre optiuni, de obicei nici nu e luata in calcul. Si asta inclusiv la matematica, unde firavele venituri bugetare se pot completa binisor din meditatii.
Toata lumea stie ce se intimpla, si nu de azi, de ieri. Toti se pling ca nivelul scolii scade, ca profesorii sint slabi, ca se lucreaza prea mult cu suplinitori etc.

Daca tendinta nu se schimba, in citiva ani vom avea un deficit enorm de profesori calificati. O stiu elevii, parintii, o stiu profesorii insisi, o stiu inspectorii si functionarii din minister. Nimeni nu face nimic. Concursurile de ocupare a posturilor continua sa stirneasca scandaluri rusinoase an de an, posturile sint in continuare mascate, dosite pentru cine stie cine. Lefurile ramin jignitor de mici. „Solutia“ gasita acum, „pactul pentru educatie“, semnat cu surle si tobe, aduce cu solutia lui Romulus in fata asaltului gotilor: un slogan care sa imbarbateze lumea.
Colac peste pupaza, universitatile, care ar trebui sa fie primele preocupate de formarea dascalilor, trec din ce in ce mai mult pe linie moarta pregatirea profesorilor. Nu in declaratii, desigur; in fapt. Facultati ca Matematica, Fizica, Literele, ai caror absolventi mergeau, traditional, in invatamint, duc lipsa acuta si cronica deja de studenti. Ca sa se mentina financiar si, eventual, sa atraga studenti, sint nevoite sa mute accentele, sa se adapteze cerintelor pietei.

Or, piata (cea care da bani, nu cea ideala) nu profesori de matematica cere, de exemplu, ci specialisti care sa lucreze in banci, in industrie, matematicieni aplicati. Piata nu de specialisti in Proust are nevoie, ci, sa spunem, de traducatori de acte juridice. Putem noi s-o lasam sa ceara? Nu putem. ii dam ce vrea. Se creeaza specializari hibride, se vorbeste mult despre interdisciplinaritate, studentii sint momiti in fel si chip – nu intotdeauna cu himere. Oricum, in toate strategiile acestea de atragere a studentilor, ultima pe lista, cu voia dumneavoastra, e meseria de dascal. in teorie, universitatile mari ar trebui sa se ocupe mai mult de master si doctorat, de cercetare; pregatirea profesorilor din preuniversitar ar trebui sa cada mai ales in grija universitatilor mai mici, care, oricum, nu pot si nu ar trebui sa fie lasate sa organizeze studii de master si doctorat. Drama e ca aceste universitati (institute pedagogice, de fapt) au cadre didactice facute cam pe puncte si nu prea au cum sa pregateasca bine pe nimeni.
Iata cum cercul, al naibii de vicios, se inchide. Putem face altceva decit sa-i contemplam perfectiunea?