OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ciudat va mai arăta viitorul Parlament, populat de actori, cîntăreţi, sportivi, toţi numai buni să facă legi, oameni pe care partidele se întrec să-i ademenească în nou înfiinţatele colegii. Pe de altă parte, dacă Parlamentul ţării l-a suportat – cu opinteli, dar, de fapt, n-a prea crîcnit – optsprezece ani pe un, să zicem, Vadim Tudor, de ce nu l-ar răbda, cuminte, şi pe unsul liberal Florin Călinescu? Ce competenţe mai mari are numitul Vadim? Circari sînt, amîndoi, la fel de pricepuţi. Iar Călinescu are, orişicît, o meserie pe care, cîndva, a făcut-o foarte bine. Dar veşnic verdele Mihai Constantiniu sau liberala Dida Drăgan, cu ce ar fi mai prejos decît, să spunem, neoliberalul Mihai Mălaimare? Artişti cu toţii. Ca şi Szoby Cseh despre care aud că va candida pentru PD-L. Pentru Mălaimare, varianta optimistă (pe cea pesimistă nu v-o spun) e că s-a amestecat în politica de toate culorile din dorinţa sinceră de a rezolva cumva problemele teatrelor. Că, en passant, a obţinut cîte ceva şi pentru teatrul lui, Masca, nu-i bai, scopul tot (prea) înalt e şi oricum sînt prea puţine teatre în Bucureşti. De ce nu am admite că un impuls la fel de nobil i-a alungat din studiourile de înregistrare pe cei doi îndrăgiţi interpreţi? Doar, se ştie, cît ar fi ea de uşoară, are şi muzica problemele ei – unele destul de grele.

 

Adevărul e că îndoielile acestea, pe care nu doar eu le am, provin din nişte supoziţii cel puţin eronate, asumate, în cel mai fericit caz, inconştient. O întrebare bună, de la care am putea porni, ar fi: „Ce competenţe ar trebui să aibă un parlamentar?“ Ar urma să ne întrebăm cît de legitimă e întrebarea: „Cum îşi permite cutare scriitor/actor etc. să-şi dea cu părerea despre finanţe şi să voteze o lege care priveşte economia?“ Pînă unde putem merge cu cerinţa specializării parlamentarilor într-un domeniu anume fără să ajungem la corporatism – în variantă fascistă, braziliană, românească, oricum vă place sau nu –, care numai democratic nu e?

 

Chiar vrem să fim conduşi de starostii breslelor? Dar, avem oare vreo şansă, noi care strigăm cît ne ţin plămînii că nici Academia nu e curată? De unde să luăm „specialiştii“ aceia, de toată suflarea recunoscuţi şi ascultaţi, demni să stea în Sfatul ţării (hai!, nu zic cincisprezece mii, dar cîţiva, acolo, de sămînţă)? Nu cumva, dimpotrivă, tocmai o asemenea largă reprezentare, de care rîdem superior, care face să stea alături, cam de-a valma, ce-i drept, profesorul universitar şi cîntăreţul de muzică de pahar, poetul şi matematicianul, actorul şi politologul, trecînd prin toate genurile posibile de ingineri şi economişti – ăştia, totuşi, parcă-s niţel prea mulţi! –, asigură punerea în operă a principiului democratic? Iar dacă sîntem atît de revoltaţi că în Parlament intră un neica nimeni care zdrăngăne la chitară sau cîntă la nunţi, un ăla care s-a remarcat doar la ora de sport, cît va mai trece pînă să cerem diploma de licenţă în loc de cartea de identitate la intrarea în circa de votare?