OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E destul de bizara reactia celor care afla ca sint matematician. Cu probabilitate aproape de valoarea maxima, fiecare se grabeste sa-mi spuna ca, in scoala, matematica i-a placut, sau, cel mai adesea, nu i-a placut. Uneori apar si detaliile: unuia i-a placut algebra, altuia geometria (mai rar), altul n-avea vedere in spatiu, cutare nu putea sa sufere calculele de la trigonometrie, cestalalt a capotat la analiza. E ciudat, pentru ca, din cite am observat, cind se prezinta un chimist, sau un medic, de exemplu, nimeni nu se gindeste sa-i spuna in ce raporturi se afla in scoala cu chimia, fizica sau biologia.

De fapt, asta e numai introducerea. Irepresibila nevoie de destainuire face, in general, trecerea catre o curiozitate care, de multe ori, abia mascheaza o usoara iritare. „Si, zi, mai e ceva de descoperit in matematica?“ Pasamite, omul care a trecut prin liceu sau chiar prin politehnica nu e deloc convins ca dupa integrale (s-au facut doar si alea multiple!) mai e ceva de cautat. Aici e marea problema. Daca fizicianul, chimistul, biologul, medicul pot explica in cuvinte foarte pe intelesul unui public nespecialist cu ce se ocupa, in ce consta preocuparea lor, noi nu avem aceasta posibilitate. Lumea se uita la noi ca la niste monstruleti ciudati pe care nu-i intelege, cu acel amestec de admiratie si oroare pe care-l stirneste orice fiinta neobisnuita. La care se adauga, cum spuneam, si iritarea ca luam niste bani pentru nu se prea stie ce.
Sigur, putem iesi un pic din clinci vorbind despre aplicatii.

Le putem spune convivilor in doua vorbe cum e cu teoria numerelor care se foloseste acum in coduri, cu geometria diferentiala care se foloseste in fizica (exista si o vorba fermecata: „string“; nimeni nu stie ce-i aia, dar da al naibii de bine!), dar mai departe nu putem merge. Daca sintem intrebati: „Bine, dar concret, tu cu ce te ocupi?“ si se nimereste sa fim „matematicieni puri“, ca mine, sintem morti. Trebuie s-o dam pe gluma si sa schimbam vorba, pentru ca daca ne lansam intr-o explicatie cit de cit la obiect, riscam sa enervam lumea sau sa para ca vorbim in dodii sau metafore (eclatare, fascicol flasc, varietate torica, forme modulare, simplectomorfisme, netezime formala, elemente de torsiune, cosmologie ciclica, subvarietati imblinzite, fibrari foarte ample, morfisme armonice cu fibre total geodezice, varietati slab autoduale – sint doar citeva exemple de cuvinte care denumesc obiecte matematice foarte precise si complet inofensive). Adevarul e ca, in cele mai multe dintre cazuri, preocuparile matematicianului activ de azi nu se mai pot descrie intr-un limbaj comun.

Mai mult, chiar si un student care termina facultatea are putine sanse sa inteleaga care sint problemele in care se lucreaza acum. Facultatea nu te pregateste direct pentru cercetare, partea asta incepe, in mod obisnuit, odata cu masteratul.
Chestiunea e mai mult decit neplacuta, e presanta, pentru ca de felul cum reusim noi sa ne explicam si sa ne facem cunoscuti publicului nespecialist depinde felul cum sintem priviti si acceptati de ansamblul societatii care, intre altele, ne finanteaza. E greu sa ceri (sa primesti, de fapt) bani pentru ca sa faci doar ceea ce iti place tie (cercetare fundamentala) atita vreme cit nu convingi cumva ca esti util celor de la care ceri acesti bani. Ar trebui un efort concertat al breslei intregi, o deschidere catre societate, o iesire din postura de martian intelectual. Dar cine s-o faca? Vulgarizarea unei stiinte, a matematicii mai ales, cere un talent urias si cunostinte pe masura; prost facuta, mai mult strica. Asa ca, deocamdata, ramine cum am vorbit.