Umblă vorba, dar nu-i nimic sigur, că
acum cîteva luni, CNATDCU a primit solicitarea de a reexamina o
cerere de echivalare a unui doctorat obţinut la o foarte
prestigioasă universitate americană – nu spui care, dar e mare.
Se zice că dosarul trena de ceva vreme, se pare că aceia care
examinaseră la început cererea găsiseră că sînt cam
puţine publicaţii ataşate, sau ceva asemănător. Oricum, era
grabă mare, aşa că s-a format o comisie ad-hoc, pentru că vechea
comisie fusese deja desfiinţată, iar cea nouă încă nu era
numită oficial, şi respectivii comisari au primit de la cineva din
minister dosarul cu pricina. Prima surpriză a fost că, în
dosar, se afla cartea de vizită a fratelui doctorului american, nu
spui cine, persoană destul de însemnată, cît despre
starea sa civilă – nu am habar. A doua surpriză a fost că, în
scurt timp, toţi comisarii au fost sunaţi de fratele catindatului
la echivalare, în ciuda faptului că, mă-nţelegi, numele lor
ar fi trebuit să rămînă secrete, darmite numerele de
telefon. Dar ce să-i faci? Informaţia circulă. Ei, omul voia să-i
întîlnească pe comisari, să se cunoască şi ei,
ca-ntre oameni de omenie. În urma acestui elegant demers, pe
care numai naivii l-ar fi putut lua drept presiune, unul dintre
comisari a renunţat la misie. Ceilalţi s-au pus pe examinat
documente şi articole. Unul dintre ei, cu ochi mai buni şi cu ceva
educaţie artistică în copilărie – zău că ne-ar trebui
mai multe ore de desen în şcoală! –, a constatat că, la
unele articole, pare să fie o mică nepotrivire de caracter şi de
orientare între corpul unui articol, adică textul propriu-zis,
şi antetul care conţine numele revistei, volumul şi paginile. A
luat revista la purecat şi n-a găsit articolul.
Pasămite,
catindatul suprapusese antetul peste un text apărut cine ştie unde
(procedeu de care, se spunea mai an, n-ar fi străin nici un mare
edil bucureştean, medic la originile sale). Curat plastografie!
Curios peste poate şi văzînd că omul e absolvent al
Universităţii din Bucureşti, comisarul cel vigilent i-a cerut
universităţii la care funcţiona catindatul – una privată, nu
spui care, dar se vorbeşte mult despre ea, începe cu S şi se
termină cu T – foaia lui matricolă, în copie legalizată,
fireşte. A primit-o şi a constatat că era una frumoasă, plină de
note mari şi foarte mari. O mîndreţe de foaie matricolă. S-a
întîmplat că vigilentul comisar era şi decanul actual
al facultăţii care eliberase acea foaie matricolă şi, scrofulos
la datorie, a rugat secretara să meargă în arhivă şi să
scoată originalul. Secretara s-a dus, s-a întors şi a dat să
leşine. Copia nu semăna cu originalul. Copia avea note mari, pe
original profesorii fuseseră mult mai meschini. Bine, frate, înţeleg
plastografie pînă unde se poate, dar pînă aici nu
înţeleg. Cum n-a înţeles nici comisarul decan, aşa că
a fost sesizată procuratura, mai departe nu spui că nu ştiu. Apoi,
cu încălzirea deja făcută, comisarii şi-au luat inima-n
dinţi şi au bătut depeşă – ce altă treabă are e-mailul? –
la universitatea americană în chestie. De unde au aflat că
domnul catindat fusese, da, înscris la masterat la ei, dar nu
luase nici un examen, deci nici vorbă despre doctorat. Au mai aflat
şi că persoana declarată de catindat drept îndrumător al
tezei de doctorat nu fusese decît profesor vizitator sau
colaborator, un an de zile, nu mai mult, nici vorbă să îndrume
doctorate acolo. Bine, dar diploma aceea frumos caligrafiată, cu
caractere rotunjite, aproape gotice, de Doctor of Philosophy? Altă
plastografie. Dar ştii, să juri nu altceva. Mai multe nu ştiu. Se
zice că doctorul neconfirmat şi-ar fi dat demisia (de onoare?) de
la universitatea privată la care lucra. Se mai zice şi că cineva
de la o universitate californiană ar fi reclamat că teza sa de
doctorat, aflată pe situl acelei facultăţi, ar fi fost plagiată
în două articole semnate de nedoctorul român şi
publicate într-o revistă românească (recunoscută CNCS,
evident). Ei, multe vorbeşte lumea.
Nici ce mai fac secretara, directorul
sau ce-o fi fost cel/cea care a divulgat numele şi telefoanele
comisarilor nu ştiu. De-aici încolo, povestea e învăluită
în mister.
Mi-ar fi plăcut să închei cu un
clasic „Şi-am încălecat pe-o şa“, dar nu pot să nu (mă)
întreb: dacă un titlu de doctor în Matematici, care
aduce doar prestigiu în comunitate şi premisa avansării în
cariera academică, mînă pe cineva la asemenea diavoleşti
năzbîtii, oare ce ar fi în stare unii pentru un titlu de
doctor în Economie, în drept, în Ştiinţe Politice
– domenii în care titlul are, cum să spun, o altă
încărcătură?
Mă mai întreb şi cîte
asemenea falsuri ordinare s-or mai fi aflînd prin ministere. Şi
încă: oare cine era chemat să verifice acele acte? Comisia de
specialişti în nici un caz, treaba ei era să verifice
calitatea publicaţiilor, atît.
Oricum, nici plastografia nu mai e ce-a
fost. Alta era cînd omul asuda din greu ca să imite slova
băiatului. Ce muncă! Acum ne-am mecanizat. Totuşi, mare pacoste
xeroxurile astea color!