OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multă dreptate are prietenul Alexandru Matei cînd, ca răspuns la un comentariu prea violent la articolul său din numărul precedent, spune că „Decembrie 1989 a adus şi dreptul de a nu merge la vot“. Aşa este. E o opţiune perfect naturală, mai ales în condiţiile politice de la noi. Cu atît mai mult atunci cînd la ea se ajunge în urma unui proces raţional, de cîntărire a beneficiilor şi a pierderilor acţiunii de a vota. La urma urmei, de ce să votezi, dacă te-ai convins că nici unul dintre competitori, entitate politică sau individ, nu te reprezintă? De ce să votezi cînd eşti sigur că, orice ai alege, tot prost va ieşi? E un raţionament corect. Dar el este, cred eu, în divorţ complet cu realitatea. Pentru că această mică teorie a abţinerii de la vot (nu văd mare diferenţă între a nu merge la vot şi a lăsa buletinul necompletat) capătă sens abia dacă este îmbrăţişată de un număr rezonabil de (non)alegători. Altfel, rămîne o frumoasă utopie, fără nici o urmare în plan social. Or, eu cred că votul şi toate acţiunile care se raportează la el trebuie să aibă consecinţe practice. Ce sens are să rămîn acasă cu adevărul meu incontestabil, în timp ce conaţionalii mei, mai puţin raţionali, vezi bine, merg şi votează care cum îi taie capul? Cu ce va fi contribuit abţinerea mea la limpezirea situaţiei? Nu cred că e posibil să se ajungă la o masă critică de non-votanţi. E un subiect pentru un roman foarte interesant, precum cel al lui Saramago, dar nu cred că se poate întîmpla în realitate. În condiţiile legii de la noi, chiar dacă mai mult de jumătate dintre votanţi aleg să nu meargă la vot, tot ce se obţine este o delegitimare simbolică a aleşilor, alegerile oricum se validează. Şi parcă e şi mai frustrant să te vezi condus de unii aleşi de o cîtime din populaţie. Mi se pare că opţiunea asta aduce a mizantropie şi e un fel de pandant al lui „poporul ăsta nu mă merită“. Clasa noastră politică, aşa mizerabilă cum e, e ceea ce am putut noi genera pînă în acest moment. Poate să nu ne placă, dar alta n-avem. Cum s-o schimbăm peste noapte? Eu nu cred în revoluţii, nici în atitudini radicale (mă rog, mai sînt excepţii). Cred că merită încercat să schimbi cîte ceva, cît de puţin, în speranţa că puţinul ăsta se adună şi se face mult (tot adunînd lui unu o jumătate, apoi o treime, o pătrime, o cincime ş.a.m.d., se ajunge, foarte încet, dar absolut sigur, la infinit).

 

Fără să intru în detalii economice, la care nici eu, nici Alexandru Matei, bănuiesc, nu ne pricepem, trebuie totuşi să spun că, după ce liberalii au susţinut că dublarea salariilor profesorilor e fezabilă, mi-am pierdut încrederea în liberalismul liberalilor (cu atît mai mult cu cît cel care mi se pare a fi una dintre minţile cele mai lucide din politică, Valeriu Stoica, i-a părăsit). Încredere în PSD n-am avut niciodată şi manifestările lor de după alegeri nu au cum să mă convingă că am greşit. Rămînea PD-L. Ei, drama e că acum ne-am lămurit şi cu ei. Deşi, deocamdată, PSD şi PD-L nu au propus o soluţie alternativă pentru problemele economice ale României, iar singurul personaj în care toată lumea pare să aibă încredere, Mugur Isărescu, nu se opune tranşant politicii Guvernului. În plus, dacă după guvernarea asta rămîne o lege a învăţămîntului bună şi se fac schimbările promise în mediul academic şi de cercetare, e un cîştig neneglijabil, din punctul meu de vedere, cu consecinţe pe termen foarte lung. Drama e că nu apare un contracandidat serios al lui Traian Băsescu. În condiţiile astea, singura întrebare pe care mi-o pun este: Eu cu cine votez?