Una dintre placerile pe care mi le oferea, cind eram mic, mersul la teatru sau la opera cu parintii era ritualul vizitei la „bufet“, in pauza (pe atunci, toate spectacolele de teatru aveau macar o pauza). Tatei nu-i placea, ura statul la coada, dar mama se muia mai usor si imi faceau hatirul. Primeam o napolitana, sau vreo prajitura moale, cu crema topita („ai grija sa nu te patezi!“) si un suc cu o culoare incerta (nimanui nu i-ar fi trecut prin minte, pe vremea aia, sa cumpere de la bufet apa minerala – cu bule, carevasazica – sa dai bani pe apa?! – iar snacks-uri sau alte alea in pungi, pe atunci nu existau). La Teatrul Mic, mai ales, imi placea ca bufetul era la subsol (sper ca nu mi s-au amestecat deja amintirile).
La Opera era mai greu, coada mare intotdeauna, dar, daca aveai noroc, prindeai apoi si un scaun, sau chiar un fotoliu. in 1982, cind am iesit prima oara in cam singura excursie ingaduita: Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G. si am mers la Filarmonica din Leipzig, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca la „bufe-tul“ lor se putea bea sampanie! Ei, dar parca numai asta mi-a luat ochii si mintile in excursia aia... Totul ma uimea, de la berea buna si ieftina la abundenta din magazinele alimentare, asta mai ales, am facut diapozitive (color!) cu vitrine pline cu carne. Ce vremuri...
Azi, bufetul teatrelor s-a schimbat. De cele mai multe ori, e redus la o masuta plasata in foaier. Poti cumpara apa, cu si fara bule, ceva bauturi aparent racoritoare gen Coca Cola, sucuri chimice de fructe naturale si nelipsitele pungulite fosnitoare cu tot soiul de nenorociri care trosnesc in dinti. Evident, nimeni nu bea si maninca in pauza, proviziile se pun bine, in posete cu clips, de preferinta, pentru partea a doua a spectacolului (daca e pauza; dar, cum montarile astea moderne te pot lesne pacali, de multe ori, oamenii, prevazatori, se burdusesc inca de la venire cu de-ale gurii). Si in timpul spectacolului, pe toti ii apuca o foame si o sete cumplite, de nestapinit.
Efectul mistuitor al artei. Se fosneste, se clefaie, se deschid, cu fisiitul de rigoare, sticlele de plastic cu lichid acidulat, se mototolesc hirtii si invelitori de staniol, ce mai!, chermeza in lege. Sa mai zica cineva ca teatrul nu e un spectacol popular! inca nu se vind floricele (popcorn, pentru generatia Pro) si bere la pahar mare de plastic, scaunele inca nu au legiuita scobitura pentru pahar, dar nu cred ca asemenea afacere rentabila va mai intirzia mult. Pe vremuri, macar, cum sucurile se serveau numai la pahar, nimeni nu le lua in sala. Oricum, foamea asta si setea aferenta le observ doar de citiva ani incoace, nu stiu ce s-a intimplat (o fi de la incalzirea globala?) de nu mai poate nimeni sa intre intr-o sala de teatru fara o sticla din care sa si bea in timp ce.
in orice caz, toate indoielile mele, cite mai erau, ca teatrul nu ar (mai) fi un gen popular, s-au spulberat intr-o seara de primavara tirzie in care, la o institutie dintre cele mai onorabile din Bucuresti, in timpul unei reprezentatii cu Strindberg, intrind eu mai tirziu si asezindu-ma pe ultimul rind, destul de liber, am vazut pe-aproape doi tineri care se sarutau cu foc si-asa au tinut-o pina la sfirsit. Catharsis total.
Nu-i deranjau nici actorii care, din cind in cind, misunau pe linga ei. Adica, daca la film se poate (ba e chiar o intreaga mitologie a sarutului la film), la teatru de ce n-ar merge? Uite ca merge.
Risc o propunere. Poate ca acest nou obicei, al mincatului pe saturate la teatru, ar putea fi mai bine exploatat, cam ca in stilul teatrului Kabuki. Anume: doua sau trei pauze pe spectacol, fiecare de vreo douazeci de minute bune, mincare si bautura variate si pe saturate (dar scumpe), vindute de firme specializate; cred ca teatrele ar incasa comisioane frumoase si toata lumea ar fi multumita. Nu indraznesc sa ma gindesc, desi, date fiind dotarile unui teatru, ar fi mult mai simplu, ce bani s-ar putea scoate din exploatarea tinerilor indragostiti...

