OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru cei mai mulţi europeni, şi nu numai, Bologna e oraşul care dă numele unui sos tomat cu bucăţele de carne, delicios peste spaghetti. Pentru universitarii europeni, inclusiv pentru cei români, chiar aşa parţial integraţi cum ne aflăm, Bologna e un fel de sperietoare. E numele de cod al acordului încheiat în acest oraş în privinţa viitoarei structuri a învăţămîntului universitar în statele Uniunii Europene. Pe scurt, acordul prevede trecerea la un sistem unitar, cu durată redusă: trei ani de licenţă (o primă diplomă), urmaţi de unul sau doi, după caz, de master (altă diplomă) şi alţi trei ani de doctorantură, finalizaţi cu o teză de doctorat. Trec peste faptul că, dacă în majoritatea ţărilor din Uniune s-au manifestat reticenţe şi s-au căutat soluţii care să atenueze şocul, noi – nu cei de la catedră, cei din parlament – ne-am grăbit nu doar să adoptăm noul sistem, ci chiar să-l legiferăm şi să-l punem în aplicare începînd cu anul academic în curs. Nu ne va premia nimeni pentru asta.

 

În ce ne priveşte, aşadar, se pierde un an de studii generale. E drept că diploma de licenţă nu va mai reprezenta mare lucru, va fi asemănătoare cu aceea oferită de sorbonicile de odinioară, în speţă îi va da posesorului dreptul să predea numai în sistemul preliceal. Astfel că un absolvent cu scaun la cap, care nu vrea să-şi închidă din start aproape toate uşile, va fi nevoit să urmeze şi semestrele de master. Este argumentul cu care încearcă să ne liniştească vremelnicii noştri miniştri: nu se pierde nimic (nici cunoştinţe, cred ei, nici norme), dimpotrivă, se cîştigă un semestru de master şi, în plus, vor fi mai multe locuri alocate pentru master, totul e în regulă... Minciună sfruntată. În primul rînd, masterul se organizează pe bază de opţiuni; aşa fiind, e clar că unele discipline mai grele, care existau pînă acum în programul obligatoriu, au prea puţine şanse să fie alese de candidaţii la master.

 

În al doilea rînd, masterul îşi cam pierde conţinutul: în loc să fie o etapă de specializare, de aprofundare, o treaptă înspre cercetare, deci înspre doctorantură, se aruncă acolo materiile (sau părţi din ele) care pînă acum erau socotite indispensabile pregătirii generale. Aceasta este de fapt ideea care stă în spatele întregii schimbări: se făcea prea multă materie, nu e, de fapt, nevoie ca un absolvent de universitate să treacă prin atîtea cursuri ca să facă meseria de... Aici e, într-adevăr, de discutat. E foarte probabil că predăm în universitate multe lucruri „în plus“. Dar cine poate stabili cu precizie, la un moment dat, ce va fi util unui absolvent peste, să zicem, cincisprezece ani? Teoria conform căreia cine are nevoie de mai mult revine la şcoală şi se perfecţionează atunci cînd simte nevoia nu funcţionează decît în cazuri excepţionale. Lasă că şi noţiunea de „utilitate“ e descurajant de fluidă. Despre formarea culturală a unui absolvent de universitate nu mai discută nimeni. Slavă Domnului, birocraţii care ne alocă fonduri, săru’-mîna conaşule, par să fi rezolvat toate aceste probleme, dovadă sistemul Bologna.

 

Am participat la o şedinţă a comisiei didactice de la noi, din facultate, în care se discutau planurile de învăţămînt în noua formulă. A fost ca la parastas. „Cum să intre cursul de patru ore într-unul de două? Bine, nu mai fac demonstraţii.“ „Dacă tăiem cîte o oră de seminar de peste tot, rămîne loc de un curs opţional.“ Şi aşa mai departe.

 

Problemele acestea, pe care le au toţi colegii din Uniunea Europeană, sînt potenţate la noi de rigiditatea sistemului de finanţare (după buget...). Pe lîngă faptul deja amintit, că masterul îşi pierde din conţinut, constrîngerile financiare ne obligă acum să organizăm grupe de master de minimum cincisprezece studenţi. În ştiinţele exacte, acesta e un număr uriaş. Nu se pot face eficient cursuri avansate cu atîţia studenţi. Şi nici nu se fac. Ceea ce se întîmplă deja cu masterele noastre nici compromis nu mai e, se numeşte scurt prostituţie. În orice universitate serioasă din lume, un curs de master poate avea şi numai cinci studenţi. Nu mai vorbesc de cursurile doctorale (despre care, la noi, încă nu se ştie bine prin ce diferă de cele de master). La noi nu se poate: nu sînt bani (nici prostituţia nu mai rentează). De fapt sînt, dar se duc în cu totul alte locuri.