Autor: 
Categoria: 
Universitatea din Bucureşti şi-a ales
deja noul rector. Au fost alegeri liniştite, cu un singur candidat,
profesorul Mircea Dumitru, filozof, despre care se ştia de mult că,
probabil, va candida. Singurul dubiu era în legătură cu
atingerea cvorumului; a fost atins. Unii sînt nemulţumiţi
pentru că, vezi Doamne, neexistînd mai mulţi candidaţi, nu a
fost o adevărată dezbatere de idei, o confruntare între
diferite viziuni şi programe manageriale (sic!). Poate că,
într-adevăr, ar fi fost mai bine să fie mai mulţi candidaţi.
Dar, în situaţia în care ne aflăm, eu m-am mirat că am
avut şi unul. La fel va fi şi la concursurile pentru decani:
majoritatea facultăţilor abia dacă găsesc un sinucigaş care să
accepte corvoada. Nimeni nu vrea să se complice cu asemenea funcţii
de răspundere într-o perioadă atît de tulbure, de
instabilă. Pentru că, să nu ne amăgim, legea adoptată acum
aproape un an deja, încă nu funcţionează cum trebuie şi nu
puţini aşteaptă, de fapt, să pice guvernul, sau măcar ministrul,
şi să se schimbe totul (altfel nu-mi explic de ce, de exemplu,
oameni care mai au un an pînă la pensionare se agaţă de cîte
o funcţie de conducere: dacă se schimbă calimera, e posibil ca
funcţia asta să le dea posibilitatea să rămînă pînă
la şaptezeci de ani). Situaţia e cam aşa: o parte deloc
neglijabilă a universitarilor e contra, iar din cealaltă, unii
măcar nu sînt contra şi foarte puţini sînt pentru.
Dintre ultimii, şi mai puţini sînt dispuşi să-şi asume
responsabilităţi. Mai rău e că, deja, scepticismul şi
neîncrederea îi cuprind şi pe cei care au crezut şi
sperat că lucrurile se pot pune pe roate foarte repede în noul
cadru legislativ. N-a fost aşa. Sînt prea multe de schimbat în
timp prea scurt, în unele cazuri, legislaţia subsidiară a
ieşit cu întîrziere sau încă nu a ieşit. Unele
prevederi din legile emise de MECTS nu se armonizează cu cele din
legile altor ministere. În plus, există mari deficienţe de
comunicare, funcţionarii din universităţi nu înţeleg, nu
ştiu cum să aplice unele dintre legile sau metodologiile noi. Toate
astea creează o stare de iritare şi insecuritate, induc senzaţia
că totul e greşit – ceea ce e departe de adevăr.
Iată un exemplu flagrant de prevedere
foarte bună a legii care nu funcţionează. E vorba despre noile
condiţii minimale pentru posturile de conferenţiar şi profesor. Am
sperat că ele vor permite tinerilor de valoare să ocupe rapid
posturi de conferenţiar – odată ce criteriul vechime a fost
eliminat –, am sperat că golurile lăsate prin pensionarea
obligată la şaizeci şi cinci de ani vor fi umplute cu colegi din
universitate sau din afara ei, poate chiar din străinătate... Dar
posturile sînt, în continuare, blocate. Colegii ni se
pensionează pe capete. Cei care pot se transferă, chiar înainte
de pensionare, în institute de cercetare unde, CS1 fiind, se
poate sta pînă la şaptezeci. Dintre cei pensionaţi sau
plecaţi, unii continuă să predea în regim de plată cu ora;
dar nu toţi, mai ales dacă e vorba despre ore din norme de lector,
prost plătite. Aşa că, deocamdată, cîştigul e doar
financiar, iar pierderea e enormă. În plus, încă nu am
auzit pe nimeni dintre colegii din străinătate interesat să se
întoarcă: leafă mică (pentru ei), insecuritate prea mare.
Tot auzim că „se studiază“ posibilitatea deblocării
posturilor, măcar a celor de conferenţiar, ni se tot cere să dăm
lista posturilor, să facem comisiile (?!), dar nu se întîmplă
nimic. Şi, după cum se anunţă anii ce vin, o să ne trezim iarăşi
cu un dezechilibru ca la sfîrşitul anilor optzeci.
Alt exemplu. Universităţile mari, de
cercetare, primesc şi vor primi mai multe locuri la master şi
doctorat. Corespunzător, cele clasate „de educaţie“ ar trebui
să primească mai multe locuri la licenţă. În teorie, e
bine, e corect. În practică, universităţile mari vor fi
lovite. Vor pierde din finanţarea de bază pentru licenţă (ceea ce
va duce la mărirea numărului de studenţi cu taxă: nu prea văd
copii din Bucureşti mergînd să studieze la Piteşti,
Tîrgovişte sau Constanţa) şi nu vor cîştiga nimic.
Pentru că, din raţiuni economice şi sociale, potenţialii
masteranzi ai universităţilor mici nu vor veni la cele mari. Bursa
e acum de trei sute cincizeci de lei; un prînz la cantină e,
aproximativ, zece lei. Căminul costă cam o sută de lei pe lună.
Faceţi socoteala şi vedeţi cît mai rămîne pentru
mîncarea de seară şi dimineaţă, pentru ţigări... Iar
studenţii urăsc austeritatea...
E clar că bursele sînt
neacoperitoare. Ele nu sînt gîndite după necesităţi,
ci după posibilităţi. Mai mult, prin granturile de studii, nici
finanţarea de bază nu va mai acoperi toată capacitatea de
şcolarizare aprobată. Se vorbeşte despre coplată, despre un
sistem de împrumuturi pentru studenţi. Tare mă tem că întîi
se va introduce principiul coplăţii şi abia apoi se va pune pe
roate sistemul de împrumuturi. Una peste alta, mi se pare că
ne îndreptăm către un învăţămînt universitar
privat, lucru care îmi displace profund. Mai ales că, deja,
aproape nu mai am studenţi de la ţară: majoritatea sînt de
la oraş, cu părinţi care au făcut studii. Pentru copiii săraci
nu prea mai sînt şanse.
Altă necunoscută e masterul didactic.
Prevăzut în lege, nimeni nu ştie, deocamdată, cum şi de
cine va fi organizat.
Există, din păcate, un divorţ din ce
în ce mai vizibil între intenţii (neîndoielnic
bune) şi posibilitatea punerii lor în practică. Ştiu că e
foarte greu să faci asemenea schimbări în timp atît de
scurt. Ştiu şi-i înţeleg pe cei care se zbat să le facă,
le înţeleg frustrarea şi sentimentul că se luptă de unii
singuri. Dar tare frustrant e şi să lucrezi în condiţiile
astea. Şi mă întreb (recunosc: abia acum) dacă, totuşi, nu
aveau dreptate cei care susţineau că totul trebuie făcut mult mai
încet şi numai după ce am convins şi măcar o parte a
„celorlalţi“. Dar, de-acum, întrebarea e doar retorică.
Trebuie găsite soluţii în situaţia dată, nu în alta.
Există?
- Articole in legatura
- Învățămîntul românesc tinde spre 0 (zero)
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters